Cînd am scris, acum două săptămîni, despre Muzeul figurilor de ceară, am precizat că lista ororilor nu s-a terminat. Instrumentele de tortură şi descrierea lor pseudo-ştiinţifică, la rece, nu au fost decît o parte a expoziţiei încă în funcţiune. Ne-au mai rămas secţiunile "Monştri" şi "Boli".Dacă torturile erau prezentate pur şi simplu tehnic, în cazul oamenilor născuţi cu diformităţi nu prea ştiai cu ce sentiment să rămîi: primul nivel de percepţie era cel fizic, de pură oripilare în faţa unor lucruri pînă la urmă anormale; la un al doilea te gîndeai că, dacă totuşi expoziţia în cauză s-a obosit să le prezinte, aceste lucruri trebuie să fie, într-o oarecare măsură, circumscrise unei percepţii normale; la un al treilea, ţi se trezeau la viaţă şi o oarecare toleranţă şi corectitudine politică faţă de semenii defavorizaţi, lăsînd şi partea bună, pe care ne-o dorim în străfundul fiecărui semen al nostru, să iasă la iveală.Femeia-porc, Annie Deps, este, de pildă, reprezentativă pentru cele trei nivele de percepţie de mai sus: statuia, hidoasă, dar cumva spre comic pentru că îţi aducea aminte de Miss Piggy, sigur, te oripila, într-o oarecare măsură; apoi, după ce citeai prezentarea, înclinai mai mult spre cel de-al treilea tip de atitudine, cea mai tolerantă, poate şi pentru că respectiva Annie se adaptase social, în ciuda diformităţii ei: fusese profesoară, se căsătorise şi născuse copii normali şi sănătoşi.Cazul Anniei este unul fericit. Mai sînt şi altele oarecum asemănătoare, care încadrează grotescul în cotidian fără prea mari farafastîcuri: Femeia-bărbat, de exemplu, care a avut o cafenea pînă la moartea soţului (deci, a avut şi un soţ), după care a acceptat să fie angajată la circ - nu pentru că nu avea încotro, pentru că era o ciudăţenie a naturii, ci pentru că îşi dorea să călătorească. Acesta este genul de nuanţe pe care inscripţiile româno-ruse le introduc, cu ingenuitate: tot depre femeia-bărbat se mai spune că "avea un caracter vesel şi era iubită de toţi". Astfel de afirmaţii, pe care nu le-am întîlnit în mult mai justiţiara secţiune cu torturaţi, te fac să mai dai o şansă istoriei: dacă cei mai diformi dintre diformi erau, într-un anumit fel, acceptaţi, oamenii, cu torturile lor sinistre cu tot, nu mai par chiar atît de monstruoşi.Ciudaţii sînt deci o secţiune mai umană. Problemele par generate de o disfuncţie în modul de alcătuire, de un soi de alăturare greşită a pieselor din puzzle-ul personal. De pildă, în cazul prinţesei Paoline, trăitoare pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o dereglare a hipofizei (spun explicaţiile) a făcut-o să îmbătrînească la 19 ani.Omul cu două capete e prezentat chiar umoristic, în stilul bîlciurilor de altădată: "Prima oară a apărut în 1927, pe arena circului - cînd şi-a scos pălăria, oamenii au rămas trăsniţi: avea două capuri (...); deşi ochii capului parazit priveau destul de conştiincios, faţa făcea grimase, nu putea scoate nici un sunet; poate că e şi spre bine: cine ştie ce mai avea în minte un astfel de cap".Făcînd abstracţie de pluralul greşit şi de proasta consecuţie a timpurilor, nu putem totuşi să nu sesizăm umorul, voluntar sau nu, al inscripţiilor. Precum şi faptul că, unele dintre personajele groteşti fiind prezentate într-un context vesel, şi social, precum jocul de cărţi, nu observi decît la o a doua privire că ceva nu e în regulă cu ele. Aşa că, pînă la urmă, această mondo cane capătă o tentă deloc nouă, dar care ne ajută s-o suportăm şi să mergem mai departe: lumea nu ca o scenă, ci ca un imens bîlci, în care cei expuşi sau autoexpuşi găsesc o utilitate diformităţii lor. Dacă nu alta, măcar expunerea în sine.