Lîngă hotelul la care stăteam era Votivkirche, una dintre bisericile importante ale Vienei. Biserica neogotică a fost ridicată de Ferdinand Maximilian Joseph, între 1856-1879, drept mulţumire că fratele său, împăratul Franz Josef, a scăpat dintr-un atentat întîmplat în acel loc (aproape de Universitate): a fost înjunghiat de către naţionalistul maghiar Janos Libenyi şi a scăpat (se pare că datorită gulerului gros al uniformei sale…).

Deşi în renovare şi plină de afişe pe dinafară, Votivkirche rămîne, banal spus, copleşitoare. Ducîndu-mă aproape zilnic (oamenii au nevoie de ritualuri, dacă se poate cu o doză de sacru, chiar în locuri noi în care stau puţin), i-am învăţat din… detalii. De pildă, unde sînt locurile în care poţi aprinde lumînări, pe care nu le cumperi de la doamna cu basma tradiţională în bisericile ortodoxe, ci ţi le plăteşti singur, pe încredere, în jur de 0,70 de euro una. Sau unde te poţi aşeza, liniştit, să asculţi încă o dată povestea bisericii şi a supravieţuirii miraculoase a lui Franz Josef, la un receptor cu fisă asemănător cu cel al telefonului bunicii mele…

Într-una din după-amieze am auzit clopotele bisericii. Am intrat, şi nimic din interiorul maiestuos nu părea schimbat. Greu am descoperit că într-unul dintre intrîndurile laterale oamenii se adunaseră pentru slujbă. Ne-am aşezat şi noi alături, şi nimeni nu ne-a întrebat nimic. Ceilalţi se cunoşteau, în general, între ei. Erau prietenoşi, dar într-un mod discret, diferit de cel gureş practicat, de multe ori, la noi. Nu, nu erau numai doamne peste 50 de ani, legate la cap şi severe, doar-doar să prindă pe cineva călcînd vreo regulă: erau şi femei, şi bărbaţi, de toate vîrstele, îmbrăcaţi… office like, sau, mai bine-zis, normal. S-au aşezat cu toţii la locurile lor, după ce au mai schimbat vreo două vorbe cu organistul. La fix (cred că era ora 18) a venit şi preotul, la fel de discret şi punctual. Spre surpriza noastră – a lor, nicidecum… – părea asiatic.

Slujba ţinută, evident, în germană, a mers ca un mecanism bine uns: preotul îşi spunea partea, organistul intervenea prompt, credincioşii rosteau şi ei rugăciunile, se ridicau în picioare, se aşezau. La un moment dat (cel cu „să ne iubim unii pe alţii…“) şi-au dat toţi mîinile (aşa cum se întîmplă şi la anumite biserici ortodoxe de la noi, de pildă la Stavropoleos). Un african austriac a trecut – de două ori – ţinînd o pălărie (la propriu) cu căptuşeală roşie: strîngea donaţiile pentru biserică. La sfîrşit s-au ridicat cei pregătiţi şi s-au împărtăşit, luînd cuminţi cuminecătura ca un ban rotund. Cam la o oră slujba s-a terminat, şi toţi s-au retras pe nesimţite – aşa cum au şi venit.

Biserica a rămas iar singură în maiestatea vitraliilor şi a coloanelor sale. Cînd ieşeai din ea, dădeai direct în Parcul „Sigmund Freud“. Şi în restaurantul hotelului Regina, unde puteai mînca tăiţei de casă cu mac, printre altele. Chelneriţa a garantat pentru desertul acesta, în modul cel mai de încredere cu putinţă: ne-a spus că şi mama ei face… Modelul „imperial“ se contopea cu unul familiar, de mic gospodar prosper. Strauss-ul care se auzea non-stop în lift nu făcea notă discordantă cu tăiţeii sau găluştile aproape ca de casă. Nici cu slujba exactă de la biserică, familiară, dar cumva mai departe de „misterul“ (nu e nici o ironie în termen, am pus ghilimelele pentru că pur şi simplu cuvîntul are alt sens decît cel obişnuit) celei ortodoxe.

Pînă şi românii întîlniţi acolo se mulau pe acest posibil pattern: femeia de serviciu de la hotel, româncă din Maramureş, nu voia bacşiş, ci… o carte în româneşte. Iar şoferul de taxi din Chişinău, care înţelegea româneşte, dar nu prea vorbea, nu a acceptat, nici el, bacşiş. Dimpotrivă, a pus de la el fisa necesară pentru urnirea căruciorului pentru bagaje.

În final, avionul de la Viena a ajuns la Bucureşti cu 10 minute mai devreme.