De ce sîntem codaşi

În 2004, revoluţia portocalie din Ucraina a creat o euforie extraordinară în presa occidentală, mai cu seamă că ea venea după succesul neaşteptat din Georgia. Numeroşi analişti vorbeau atunci de un avans fastuos al democraţiei, punînd accentul pe seria de alegeri populare în condiţii adverse şi fără precedent în Afganistan şi Irak, nişte alegeri locale în Arabia Saudită, permisiunea acordată islamiştilor în alegerile prezidenţiale din Egipt, iar, colac peste pupăză, revolta populară din Kirghistan. Părea că uriaşul adormit din Orientul Mijlociu se trezise şi-şi dezlega lanţurile. Pe atunci nu ne era clar că nu orice alegere populară serveşte cauza democraţiei şi a drepturilor omului... Abia cînd alegerile din Palestina au fost cîştigate de Hamas, cronicari externi ai marilor ziare şi-au dat seama că ecuaţia este mult mai complexă, iar conflictele etnice nu urmează aceeaşi logică cu dinamica animozităţilor sociale. În genere, în Orientul Mijlociu nu pot fi aplicate în mod mecanic, modelele care s-au format de-a lungul secolelor în societăţile occidentale ale Europei şi Americii, aşa cum au procedat, în strategia lor, neconservatorii administraţiei Bush. Dealtfel, această observaţie este valabilă şi în privinţa evenimentelor din răsăritul Europei, începînd cu mult lăudata revoluţie portocalie din Ucraina. N-au trecut nici doi ani de la victoria în alegeri a preşedintelui Viktor Iuşcenko, purtător al drapelului pentru apropierea de Uniunea Europeană, şi acelaşi preşedinte s-a văzut nevoit ca, în urma alegerilor parlamentare din iunie, să încredinţeze sarcina de a forma noul guvern arhirivalului său, Viktor Ianukovici, cunoscut pentru vederile sale pro-Rusia. Unde dai şi unde crapă! Nici în ţările postcomuniste, care au fost primite la 1 mai 2004 în Uniunea Europeană, lucrurile nu evoluează conform aşteptărilor. În Polonia, cei doi fraţi gemeni Kaczynski, unul preşedinte şi altul premier, au confecţionat o coaliţie cu accente conservatoare şi naţionaliste, care-şi propune să se distanţeze de unele valori comunitare, socotite prea liberale; adoptă o legislaţie care reintroduce pedeapsa cu moartea, restrînge drepturile homosexualilor, măreşte rolul statului în economie şi întăreşte rolul Bisericii Romano-Catolice. Şi în Slovacia, unde din 1998 încoace a domnit un guvern reformist, a cărui performanţă i-a adus elogii la Bruxelles, recentele alegeri au dus la includerea în noul guvern Fico, a Partidului Naţional xenofob, condus de Jan Slota, şi a Mişcării pentru o Slovacie Democrată, al cărei şef, Vladimir Meciar, şi-a făcut o proastă reputaţie, în anii ’90, prin măsurile dure de cenzurare a presei, de intimidare a opoziţiei, ca şi prin refuzul de a lua măsuri pentru combaterea corupţiei şi a crimei organizate. Atît Slota, cît şi Meciar au anunţat măsuri pentru reducerea drepturilor minorităţii maghiare. Deşi fostul guvern reformist a obţinut mari succese economice, a atras remarcabile investiţii strategice, care au făcut să crească, în mod sensibil, salariul mediu şi, în general, nivelul de trai al populaţiei, la alegeri, cele două formaţii naţionalist-xenofobe au obţinut asemenea poziţii în Parlament, încît premierul Fico nu a putut constitui un guvern majoritar fără participarea acestora. În Republica Cehia, care se bucură de cea mai puternică economie din Europa centrală, alegerile de acum două luni au dat conservatorilor şi socialiştilor acelaşi număr de locuri în Parlament, aşa încît nu sînt previzibile schimbări de orientare politică sau economică. Judy Dempsay, specialista în probleme est-europene a lui International Herald Tribune, este de părere că această malaise a ţărilor din zonă se datorează slabei tradiţii politice, faptului că perioada de democraţie între cele două războaie mondiale a fost prea scurtă. Într-adevăr, se constată că democratizarea şi reforma economiei de piaţă au mers mai uşor în ţările care, înainte de instaurarea comunismului, beneficiaseră de o dezvoltare capitalistă-industrială mai puternică şi de forţe sociale mai bine echipate pentru o economie de piaţă. Cehoslovacia antebelică a preşedintelui Masarik se aflase, ca dezvoltare economică şi politică, la nivel vest-european, iar Ungaria şi Polonia o urmau îndeaproape; chiar în cele patru decenii de comunism, fiinţa în Cehoslovacia un puternic strat social intermediar, ca nivel material şi cultural de viaţă, tipic clasei mijlocii. Abia acum realizăm că Primăvara de la Praga, reforma lui Kadar în Ungaria şi valul neformist din Polonia reflectau aspiraţii mic-burgheze de liberalizare şi de piaţă, mai curînd decît revendicări tipice clasei muncitoare. În contrast cu aceste tendinţe de liberalizare, Nicolae Ceauşescu aplica un etatism dur şi total, care mergea pînă la controlul de stat al tuturor proceselor-economice, inclusiv reglarea micii producţii ţărăneşti cu ajutorul Miliţiei. Diferenţa în ce priveşte strategia economică şi politica socială între ţările central-europene şi România a jucat un rol important în determinarea amplorii şi ritmului construcţiei economiei de piaţă şi instaurării democraţiei în aceste ţări, inclusiv a rezultatelor generale exprimate în Produsul Intern Brut. Potrivit Băncii Mondiale, PIB pe locuitor a înregistrat, în 2005, următoarele date: Cehia - 12.254 dolari Ungaria - 10.831 dolari Slovacia - 9.289 dolari România - 4.568 dolari Bulgaria - 3.599 dolari.