Toate televiziunile s-au întrecut, care mai de care, să ne ofere filme "de sărbători" sau în spiritul Crăciunului. Intrasem într-o adevărată febră a programelor TV, pe care le bifam cu osîrdie. Una peste alta, am încercuit vreo 20 de filme, care speram să-mi inducă mult-aşteptata euforie de sărbători, precum şi sentimentul că totul se termină, în cele din urmă, cu bine şi că oamenii sînt, în ultimă instanţă, buni. Am reuşit să văd doar un cocktail de vreo 6-7 filme, fără cap şi coadă, care se dau cam în fiecare an şi ilustrează cu acurateţe ideologia de mai sus.Începînd cu ziua de 24, au început să curgă gîrlă filmele ce ne învaţă să credem în destin, precum Noroc în dragoste, cu John Cusack şi Kate Beckinsale, în care cei doi protagonişti îşi caută şi în cele din urmă îşi găsesc adevărata dragoste, lăsîndu-se purtaţi de un uşor paranormal, sub forma unor semne nevinovate. Mesajul este mai pe departe legat de spiritul Crăciunului, în sensul că nu e bine să ne mulţumim cu aparenţele lucrurilor, ci trebuie să căutăm adevărurile ascunse sub acestea, oricît de greu ne-ar fi. În acelaşi spirit sînt cele două filme cu Meg Ryan şi Tom Hanks, Nopţi albe în Seattle şi Mesaj pentru tine, dintre care doar cel de-al doilea a fost difuzat pe postul Acasă, în seara de Crăciun. Cei doi protagonişti se descoperă, în cele din urmă, tocmai datorită destinului: dickensianul spirit al Crăciunului îmbracă, aici, forma mai personalizată şi mai erotizată a relaţiilor de cuplu. Altruismul şi speranţa sînt bine direcţionate către o singură ţintă, ca şi cum toate sentimentele şi crezurile pozitive s-ar concentra în acel unic flux amoros.Un alt tip de filme difuzate în zilele de Crăciun oferă o a doua şansă personajelor rătăcite: unul dintre ele este Prizonieri în Paradis , cu Nicolas Cage, o comedioară romantică în care trei foşti puşcăriaşi sînt aduşi pe calea cea bună în seara de Ajun, reuşind să restituie banii furaţi unei comunităţi altruiste şi aproape perfecte. Aici, personajul important este cel colectiv, al comunităţii, capabile să influenţeze destinul unor indivizi rătăciţi, dar, asemenea bătrînului Scrooge, celebrul personaj dickensian, recuperabili în ceasul al doisprezecelea. Filmul Crăciun cu familia Krank, cu Tim Allen şi Jamie Lee Curtis, care nu a fost difuzat pe posturile de televiziune, dar poate fi închiriat pe DVD, are în centru acelaşi personaj al comunităţii, de astă dată responsabile şi persuasive, care nu îngăduie, pentru nici un motiv, ca sărbătoarea Crăciunului să fie ocolită (aşa cum cei doi protagonişti aveau de gînd s-o facă, plecînd într-o vacanţă în insule), dar şi foarte săritoare la nevoie. Un alt film văzut la Hallmark, al cărui titlu îmi scapă, ne oferă imaginea unui alt fel de comunitate: marginală şi ostilă, pe care doar efortul unei fete întoarse de pe drumuri rele, care se străduieşte să se reîmpace cu familia ei de Crăciun, o face mai umană.Am putut vedea, evident, şi filmele devenite deja clasice de Crăciun, în care însuşi Moşul este protagonistul. Miracolul de pe strada 34, cu Richard Attenborough şi Elizabeth Perkins, pune în scenă un adevărat proces în care este demonstrată, ca la carte, cu toate probele juridice, existenţa Moşului. În filmele de acest tip accentul nu este pus neapărat pe iubire, personală sau generală, ci pe ideea de credinţă: dacă nu în divinitate, prea greu de cuprins şi redat în astfel de producţii de consum, măcar în ceva, mai palpabil şi mai omenesc, într-un personaj mai uşor de acceptat, simbolul supremei fericiri pămîntene, precum Moş Crăciun. Pentru cei mai sceptici, prea angrenaţi în rutina cotidiană şi pragmatismul ei, singura modalitate de a-i face să creadă este să le oferi suprema şansă: şi anume, în virtutea ultimului grăunte de bunătate rămas în adîncul lor, să fie învestiţi cu chiar titlul de Moş: aşa i se întîmplă lui Tim Allen în Moş Crăciun, sau lui Whoopi Goldberg în Eu sînt Moşul!