Într-un interviu luat recent, o doamnă cu pasiunea călătoriilor spunea că, atunci cînd a ajuns pentru prima dată în Asia, după un zbor interminabil, a avut surpriza să constate că acolo, lucrurile nu sînt foarte diferite de aici. Se aştepta să dea peste oameni şi obiceiuri nemaiîntîlnite şi exotice, precum exploratorii de altădată... Globalizarea, spunea ea, bat-o vina, e rădăcina lipsei de surprize şi a déjà-vu-urilor care ni se întîmplă în locuri despre care nici cu gîndul nu gîndeşti...

Eu, una, am avut exact reacţia opusă, în locuri mici, destul de aşteptate şi apropiate: asta probabil şi pentru că aşteptările mele, de călătoare într-ale amănuntelor nesemnificative (aparent) nu erau atît de curajoase. Cînd am ajuns la Budapesta, dimineaţa, în gara Kellety, unde totul era închis, singura salvare posibilă a fost... McDonald’s-ul din apropiere. Unicul deschis atît de devreme (chiar Burger King-ul de vizavi, pentru care aş fi optat mai curînd, avea un scaun pus în uşă...) pentru călători rătăciţi prin oraş.
 
McDonald’s-ul ăsta avea toate semnele diferenţelor global-local despre care am învăţat la cursul de globalizare de la master. Şi pe cele ale globalizării, o convertire să zicem productivă între cele două: puteai găsi, de pildă, sandviş cu ochi sau omletă. Micul dejun clasic, prins, cu dibăcie, în formula chiflei rotunde, brandul obligatoriu al McDonald’s-ului. Tot acolo se afla, într-un raion alăturat, un McCafe, avînd toate tipurile de cafea prezente în cafenele obişnuite: Cappuccino, Moccacino, Latte Macchiato...
 
Sentimentul scontat, de „ca acasă“, era astfel mult mai prezent în McDonald’s-ul budapestan decît în cele româneşti, în care, din cîte am văzut, nimic nu s-a schimbat, demult, şi nimic nu e specific...
Globalizarea – nu doar spaţială, ci şi temporală – era cu atît mai vizibilă, cu cît coborai spre toaleta din subsol a localului: acolo, la intrare, era o doamnă spre vîrsta a treia, rezolvînd integrame. Personaj bine-cunoscut – celor care au mai prins epoca Ceauşescu – de la WC-urile de pe litoral: dădeai banul şi o doamnă asemănătoare îţi rupea, cu mîna ei, mica raţie de hîrtie igienică. Plus că, dată fiind importanţa misiunii ei (în fond, fără să treci de ea nu ţi-ai fi putut satisface o nevoie vitală...), aerul pe care-l afişa era unul arogant: abia te băga în seamă şi acţiona ca şi cînd ţi-ar face un mare favor...
Doamna de la toaleta McDonald’s-ului din Budapesta era pe acelaşi calapod: rezolva integrame, necatadicsind să-ţi spună că puteai intra şi pe bon, gratis...
 
Asta pînă cînd, revenită la acelaşi McDonald’s, am cunoscut un alt personaj, evident local, şi el: femeia de serviciu a fast-food-ului. O bătrînică drăguţă în stilul anilor ’80, tunsă scurt şi cu permanent mic. Pentru ea – s-a văzut din prima clipă cînd şi-a început treaba acolo – a fi femeie de serviciu la McDonald’s nu era nici pe departe ceva umilitor. Dimpotrivă, era o chestie de... mîndrie. Faptul că se plimba cu mopul printre picioarele consumatorilor nu era decît un aspect minor. Existau alte lucruri mai importante, de autoritate sfătoasă, în funcţia respectivă: de pildă, îţi recomanda ce să alegi; îţi arunca gunoiul; îţi făcea complimente (a mîngîiat admirativ, pur şi simplu, blana unei doamne). Misiunea ei cea mai importantă era însă să te informeze că... la toaletă se poate intra pe bon. Ea era spiritul cel bun, în contradicţie cu cel... nepăsător de la subsol: te învăţa, protectiv, să-ţi economiseşti banii. Era un fel de bunicuţă protectoare a localului.
 
Experienţa McDonald’s-ului m-a convins, în foarte mic, că România nu e ultimul loc din lume unde mai persistă comportamente pe care le considerăm specifice epocii din care credem că am ieşit. Şi că, în funcţie de context, ele pot fi, dacă nu simpatice, măcar pitoreşti. Şi relevante sociologic.