Vacanţele nu au fost întotdeauna pe gustul meu. Prea mult timp liber, cu aşteptări prea mici. Desigur, cu excepţia bucăţii de Crăciun, în care aşteptarea e maximă şi întruneşte toate caracteristicile scontate: asta, de fapt, pînă în noaptea de Ajun, cînd, odată survenit punctul culminant, lucrurile încep să se dezumfle. Desigur că tocmai în zilele de Crăciun trebuie să se întîmple cu adevărat miracolul, şi nu în noaptea de Ajun, devansat şi laicizat sub forma Moşului care oferă din plin. Dar, de fapt, probabil că mulţi dintre noi nu sîntem capabili să depăşim limita asta confortabil-umană şi consumistă. Oricum, noaptea de Ajun îşi păstrează farmecul ei şi, dacă nu o pregăteşti, simţi că nu exişti. Poate doar atunci, individ cu educaţie orăşenească şi deritualizată, simţi că, lăsîndu-te în voia cuvintelor mari, faci parte din timpul universal: mai profan spus, dacă nu te agiţi atunci, alături de ceilalţi, parcă pierzi ceva. Nu ţine să faci ceea ce cei din Familia Krank, din filmul cu acelaşi titlu, au încercat să facă: să treci peste Crăciun. Nu contează, pînă la urmă, unde-ţi depui energia: fie că e vorba de adevăratele lucruri gospodăreşti, hand-made, gen sarmale sau cozonac, fie de pusul podoabelor, cumpărate de la Sarra Blu, în pomul de Crăciun, fie doar de alergatul după cadouri prin supermarket-uri. Te-ai înscris în "timpul universal", ai contribuit la "energia pozitivă universală", eşti liber acum să-l accepţi şi pe Moşul închiriat, uneori mai veridic, alteori nu, şi pe colindătorii depăşiţi, cu "Dom-dom să-nălţăm".Dar seara de Ajun trece şi rămîi singur, fără musafiri, în faţa pomului, ce-i drept, frumos, pe care abia atunci ai timp să-l priveşti. Primul moment e cel în care descoperi diverse podoabe invizibile pînă atunci, în nebunia generală, şi te feliciţi că le-ai achiziţionat: le admiri (în cazul meu) pe cele ce-ţi amintesc de vreun magazin de jucării vechi, cu accente de turtă dulce, lemn şi sfoară. Te bucuri de beculeţele care sclipesc sistematic, făcîndu-şi riguros datoria, precum şi de Moşul Crăciun în haină roşu-aurie ce cîntă "Jingle Bells" dezacordat şi dă din picioare.Trec şi momentele astea, trece şi seara de Ajun. Vin zilele de Crăciun, în care nu te duci destul de mult la biserică, aşa cum ar trebui, ci, cît poţi, în vizite. E ca o datorie, nescrisă, mai ales că oraşul nu-ţi mai oferă nimic, cu excepţia luminilor, McDonald's-urilor şi a Mall-urilor. E trist pentru consumiştii obişnuiţi să-şi înece amarurile în oferte: acum, cînd marile magazine şi restaurante sînt închise, nu au încotro şi trebuie să-şi redescopere o viaţă personală, prieteni şi colegi pe care nu i-au văzut de mult, cu care e cazul să comunice. Nu se pot perinda la infinit în faţa aceluiaşi hamburger, pînă la urmă, nesărat, sau de-a lungul şi de-a latul aceloraşi cinci Moşi Crăciun, cu renii lor cu tot, care dau veşnic din cap în subsolul Mall-ului. Ajunul a trecut şi nu mai au de ce să cumpere la infinit, sub pretextul pomului de iarnă, alţi urşi polari, reni, spiriduşi sau îngeraşi. Acum trebuie să-şi ia inima în dinţi şi să interacţioneze direct, faţă-n faţă, cu bravură, cu prieteni pe care nu i-au mai văzut cel puţin de anul trecut cam în aceeaşi perioadă.Oamenii aceia, de fapt, nu vor nimic de la tine. Doar propria conştiinţă cîrcotaşă consideră că e momentul bilanţului, în care trebuie să dai un fel de socoteală: nu socoteala cea adevărată, de pe urmă, ci una mică, meschină, pămînteană, pe care nu ţi-o cere nimeni, dar cu care, pînă la urmă, vrei singur să te dai mare, ca să arăţi că n-ai stat degeaba pînă într-a doua jumătate a vieţii şi încă puţin. Şi atunci te înarmezi cu un soi de faza B a Spiritului Crăciunului, mai ipocrită, în care arăţi bine cu orice preţ, indiferent dacă tu, în sinea ta, eşti foarte conştient de părul tău vopsit, ridurile de sub ochi şi durerile din stînga jos; în care îţi afişezi familia fericită şi prosperă, cu o casă proaspăt renovată şi relaţii "armonioase"; şi "realizările profesionale", pe care abia ţi le mai aminteşti... Dar, în cele din urmă, nu mai contează nici asta: vacanţa, slavă Domnului, trece şi ea, şi eşti liber să te pierzi în agitaţia zilnică, cu pseudo-eficienţa şi consumismul ei abulic cu tot.