Ce produs e Eminescu
Aş fi putut să aleg calea sigură, acceptabilă, onorabilă. Cîţi alţii n-ar fi făcut-o! Să am o rubrică fixă pe Internet, să umplu un bloc straşnic de text, rînduri-rînduri scrise mărunt de să se zgîiască ochelaristele-n monitor şi să ofteze: halal intelectual! Mi-aş fi putut aşterne o carieră de analist-comentator, sever şi sforăitor, ca toţi ceilalţi care umplu zilnic spaţiul real şi virtual cu acelaşi trăncănit cvasi-ireal. Dar am ales să rămîn neserios. Să fac în continuare pe bufonul, fără pic de demnitate socială. Să rămîn acolo jos, printre telali şi circari. Şi i-am făcut lui Răzvan Penescu, gazda mea de la LiterNet, o contraofertă: hai să facem un joc interactiv! Cu premii! Un concurs nu atît de cultură, cît de creativitate: nu dintre acelea care-ţi cer numele pisicii nepoatei lui Dinu Păturică, ci unul care să-i stimuleze pe oameni să gîndească şi să se exprime liber. (Exigentul Penescu mă privea încruntat.) O întrecere a creativităţii populare online, un concurs de născoceli inspirate! (O cută de pe fruntea gazdei mele parcă-parcă s-a depliat...) Scornelius: aşa se va numi mascota noastră, va fi un histrion virtual care-i va îndemna pe oameni să scornească, să vină cu idei. (Fruntea lui Penescu făcea ca acordeonul: aha, îi place!)... "Cîştigă cu Scornelius" - am denumit jocul, gîndind că aveam să strecor în el toată retorica promoţiilor, a super şi hiperofertelor care îi înnebunesc pe români: o ironie a consumismului pe deasupra! Premiile vor fi cărţi, da, dar cîştigul cel mai important, de natură inefabilă, va consta în însăşi participarea, cu comentarii şi idei, mai mult sau mai puţin inspirate, dar cu siguranţă dezinhibate, la dezbaterile lui Scornelius. - Hm, dar... dacă nu răspund destui? Dacă nu ne dau editurile cărţi?... Îl cîştigasem... Reticenţele dovedeau că rotiţele mecanismului organizatoric Penescu începuseră să se învîrtă. Ne trebuie ceva tare la început, o primă ediţie a concursului care să-i facă pe cît mai mulţi să participe; un subiect de interes naţional. Privirile noastre s-au întîlnit telepatic: Eminescu! Simţeam cum se trezise în mine acel spiriduş al lumii-pe-dos, amator de încurcături între planul sublim şi cel prea-lumesc, neastîmpărat combinator al celor înalt spirituale cu cele josnic materiale, îngerul-demon al anarhiei creative îmi trimitea semnale din inter-regnul lui nedetectabil. Am început să vorbesc repede, ca în transă: - Fii atent, Răzvi, am văzut chestia asta în Italia, la supermarket: au ei acolo un ulei de măsline Dante (chiar aşa, cu mutra lui Dante Alighieri pe etichetă, da, profilul ăla acvilin ca al lui Cristi Preda)... Şi îl au de mult, l-am văzut dup-aia şi-n reclame mai vechi, de prin anii â60. - Da, şi? (Corect: mă pierdeam în detalii.) - Deci Dante e un ulei de măsline, înţelegi? Un clasic italian!... Shakespeare e o gamă de produse de pescuit... - Cum aşa?! - E o chestie de la englezi: mulinete, cîrlige, gută... totul pentru ca pescarul să-şi scuture suliţa, to shake the spear (metaforă pentru undiţă şi pescuit, frumoasă, nu? chiar shakespeariană)... prin compunere - Shakespeare, dacă accepţi ortografia veche a lui spear... În Anglia, la Gepo-pescarul lor, neapărat găseşti Shakespeare, una dintre cele mai bune mărci de scule pescăreşti. - Şi? Unde vrei să ajungi? - Îmi mai trebuie un clasic, ca să fie trei... hai, unul de la franţuji... aha: Hugo... ştii, Victor Hugo, cel cu Mizerabilii... - Da: ăsta ce mai e? - Joc pe calculator: Hugo - monstruleţul ăla care aduce cu Quasimodo, doar că e mai simpatic: sare peste obstacole, fuge de tot felul de ameninţări... e unul dintre cele mai populare jocuri PlayStation... - OK... - Aşadar: Dante e un ulei, Shakespeare e o mulinetă, Hugo e un joc video... Şi atunci, întrebarea lui Scornelius este... - CE PRODUS E EMINESCU? - am spus amîndoi în cor. (În sfîrşit îi smulsesem un zîmbet.) Pe principiul "daâ ce? clasicul nostru nu-i bun să stea-n galantar?", îi punem pe internauţii patriei să scornească produse care pot fi numite (branduite, cum se zice mai nou) "Eminescu". Am consfinţit cu o bere. Scornelius exista.- Şi apoi, la ediţia a doua? - Vedem noi... Penescu (zis şi Pe-Net-scu) este un promotor cultural deopotrivă exigent şi entuziast. De cîţiva ani, complet benevol, alături de o echipă fluctuantă, duce înainte LiterNet-ul, un excelent site cultural care a rezistat cu brio tuturor difidenţelor, răutăţilor gratuite, dar şi flateriilor exagerate la care l-a supus pestriţa lume culturală românească. Şi el, la rîndul lui, ar fi putut să nu se bage. Ar fi putut să mă refuze direct. Cîţi în locul lui n-ar fi făcut-o! De ce să se lege la cap dacă nu-l doare? De ce să-şi complice existenţa cu un proiect îndoielnic, devorator de timp şi logistică, asupra căruia nu avea nici o garanţie de reuşită? Din care nu părea să tragă nici un profit? De ce să nu continue cu postarea de onorabile eseuri şi cronici, interviuri şi cărţi online? - Şi dacă n-avem participanţi? (hm, deci n-are de gînd să renunţe)... - O să-mi rog neamurile şi prietenii să scrie... - i-am zis, turnîndu-i în pahar. N-a fost nevoie. Ne-au copleşit răspunsurile participanţilor. Ceai de tei (la plic) Eminescu sau, dimpotrivă, cafea instant EmiNESScu; frigider "nemuritor şi rece" sau benzină dătătoare de "combustie transcendentă" - se poate face un supermarket întreg cu produsele virtuale botezate după numele Eminentului. Dar ce zic supermarket! E un întreg univers care, vorba omagiului modernist, "trebuia să poarte un nume, un singur nume"... Nu trebuie să fi specialist în Sorescu ca să te prinzi: e ţara noastră, sîntem noi înşine cei cărora "li s-a spus Eminescu", aluzie la întemeierea lingvistică întreprinsă de Poet, echivalată nominalistic cu înfiinţarea, cu geneza. O panoramă a ceea ce sîntem practic noi toţi - răsfrîntă în oglinda paradoxală, cu ape poetice şi consumistice, amestecate pe un fundal online - întinsă de Scornelius către societate. Multe răspunsuri au denotat cunoaşterea operei eminesciene, multe dintre ele - ironie faţă de statuia rece pe care i-a ridicat-o Poetului protocolul "de partid şi de stat", multe încă - folclorul, "miturile urbane" referitoare la viaţa foarte intimă, foarte lumească, a acestuia... Sociologii literaturii ar avea ce studia din materialul strîns. Ne bazam pe participarea entuziastă a "aripii naţionaliste" a iubitorilor lui Eminescu. Ne gîndeam că le vom stîrni ambiţia îndemnîndu-i să îi găsească lui Eminescu, fie şi printr-o simulare ludică, un loc lîngă Shakespeare, Dante, Hugo şi ceilalţi clasici reificaţi postum (Chateaubriand transformat în friptură, Mozart în pralină şi, mai nou, sutien)... Ne-am înşelat. Aceşti semeni ai noştri ne-au afurisit, speriaţi: le dărîmasem un mit, le zdruncinasem o certitudine, le comisesem un paricid. Rumoarea din presă, de care ne-am bucurat la început, se vădea incontrolabilă: iată-ne deodată complotişti iudeo-masoni pornind deja linia de fabricaţie a prezervativelor Eminescu care vor spurca iminent neamul, "rîul, ramul"... Mi-am amintit de antologicul număr de Dilemă din â97 dedicat lui Eminescu, în care Şerban Foarţă vorbea despre imaturitatea culturilor care îşi făuresc poeţi naţionali ca un fel de lari protectori... Iar Mircea Cărtărescu îndrăznea să ne facă un portret naturalist al omului din carne şi oase Eminescu. Mi-am amintit de scandalul iscat de tinerii scriitori care şi-au permis, în aceleaşi pagini, pamflete în stilul Nu-ului ionescian, care puneau în chestiune mitul de tinichea făurit Poetului de către cei care nu-l citesc decît la parastase... Scornelius nu a cutezat aşa ceva. Scornelius v-a pus pe voi să vă exprimaţi. A făcut-o într-o manieră ironic mercantilă, nu pentru a-l înjosi pe Poet, ci pentru a ne problematiza pe noi, oamenii unei epoci ultramaterialiste. Scornelius v-a pus să vi-l închipuiţi pe Eminescu bun de larg consum, ca să vă impună concizie (şi ca să vă descurajeze să vorbiţi ca-n referate). Scornelius vă aşteaptă pe atelier.liternet.ro. textier.blogspot.com
