Un comentator al tuturor tipurilor de fenomene (specie naţională) susţinea de curînd că oamenii, mai exact românii, ar avea tendinţa irepresibilă să ia de bună orice informaţie pozitivă. Motivul: omul are nevoie de încurajări. De aceea, e uşor de manipulat (de către putere, opoziţia nu se ocupă cu aşa ceva).
Nu sînt psiholog, nici sociolog, şi nu mi-a căzut sub ochi nici un studiu care să confirme ori să infirme ideea. Îmi permit să am rezerve. În schimb, nu e nevoie de nici o specializare ca să constaţi că lucrurile se petrec taman pe dos în cazul covîrşitoarei majorităţi a comentatorilor, inclusiv cel citat: sînt gata să îmbrăţişeze imediat orice ştire negativă, preferabil catastrofică, şi manifestă o superioară suspiciune faţă de orice rază de soare sau gură de oxigen.

E uşor să fii catastrofic

Cînd spun comentatori, nu mă refer numai la jurnalişti. Într-un fel, la ei e mai uşor de înţeles: cineva i-a învăţat că numai ştirile nasoale sînt de impact, iar cifrele de tiraj-audienţă sînt direct proporţionale cu numărul de morţi. Că nu e aşa o dovedeşte – paradoxal – tot presa, mai exact o anumită parte a ei, cea tabloidă: maşinile, casele şi vacanţele luxoase ale vedetelor, performanţele lor sexuale sau de orice alt ordin ţin cu succes prima pagină.

Pe de altă parte, informaţia macabră, tristă sau grotescă n-are nevoie de nici o împachetare, de nici un efort, iar comentariu apocaliptic poate să facă şi o persoană cu un IQ necăjit şi fără vreun talent. E mult mai greu să fii convingător şi interesant vorbind despre ceva frumos. Fenomenul – de altfel – e departe de-a fi specific presei. Aproape orice actor poate fi remarcabil jucîndu-l pe Dracula, dar foarte puţini întruchipîndu-l pe Ghandi. Iar cărţile şi filmele sînt pline de şantaje sentimentale: spune povestea unui copil bolnav de leucemie şi reacţia emoţională a publicului e asigurată. Implicit vînzarea cărţii.

Profetul apocaliptic

Mai interesant mi se pare nihilismul extremist al unor persoane publice care nu sînt jurnalişti şi care – pînă la proba contrarie – nu au nimic de cîştigat de pe urma atitudinii lor, adică nici măcar rating. Am fost la avanpremiera deliciosului film al lui Alexandru Solomon, Kapitalism, reţeta noastră secretă. În paranteză fie spus, reacţia ofuscată a unora dintre protagonişti e de tot hazul, pentru că nu filmul îi pune într-o lumină proastă, deseori ridicolă, ci ceea ce ei înşişi fac şi spun, ştiind că sînt filmaţi. Dar asta e altă poveste. După proiecţie, regizorul a discutat liber cu sala. Atunci, un cîndva reputat comentator economic s-a ridicat să spună, cu tristeţea invadîndu-i glasul, că – după părerea dumnealui – filmul confirmă din păcate ideile sale, şi anume că e foarte rău şi o să fie şi mai rău. A încheiat aproape strigînd, parcă era profetul de „pe un munte, într-o ţară foarte-ndepărtată“, dintr-un cîntec Phoenix de demult, ale cărui vorbe „cad ca nişte lovituri de tun“, pentru că „în ochii lui închişi vede al lumii asfinţit“. M-au trecut fiorii...

Credibilitatea persoanelor publice

Bun. Ştiu că, vorba unei reclame – ba există chiar două cu acelaşi mesaj – sîntem cu toţii diferiţi, şi slavă Domnului că e aşa. Există pesimişti tot aşa cum există optimişti, oameni trişti sau veseli, morbizi şi tonici, frustraţi sau împliniţi, nervoşi ori calmi. Dar libertatea absolută de a fi supărat pe lumea întreagă, de care se bucură (mă rog, e un fel de-a spune că se bucură...) orice om în viaţa lui privată, nu poate fi şi un atribut al persoanelor publice. Mai ales dacă îşi revendică poziţia de comentatori, analişti, rezoneri, proroci, înţelepţi. Un înţelept şucărit nu e o imagine care să-ţi vină uşor în minte, nu? Sau isteric. Sau lăcrămos.

O imagine la fel de nefirească – mă grăbesc să precizez – ca aceea a unui înţelept exaltat, care dă din mîini şi din picioare strigînd că viaţa e frumoasă şi o să ieşim noi imediat din toate aceste mici probleme, gen poluare, suprapopulare, inflaţie, criminalitate etc. Un cetăţean care vede numai „bube, mucegaiuri şi noroi“ e la fel de lipsit de credibilitate ca unul care observă numai focuri de artificii. Oricîte şcoli ar fi urmat, oricîtă experienţă ar avea şi oricît de tari i-ar fi argumentele.

CNN-ul nostru, CNN-ul lor

Întorcîndu-ne însă la oile noastre – iertată fie analogia –, adică la mass-media, ceea ce uimeşte cu adevărat nu este aplecarea spre stînga (mă refer la faptul că, pe axa numerelor, cele negative sînt în stînga), ci desfăşurarea forţelor într-un univers paralel cu cel pe care se presupune că îl avem drept reper. O televiziune românească de ştiri care are ca model CNN, ba chiar, dacă nu mă înşel, se află cu acesta într-un soi de parteneriat, furnizează, într-o zi oarecare, următoarele „ştiri“: „Cîinii şi pisicile sînt adevărate pericole în casă“; „Dinu: Gigişor e o malformaţie, un rebut genetic al familiei Becali!“; „O treime dintre angajaţii români şi-au pierdut şeful anul trecut“ (nu vă speriaţi, respectivii n-au trecut la cele veşnice, aşa cum se înţelege din titlul ştirii, ci doar au fost schimbaţi).


Există ştiri similare pe CNN? Sau pe Euronews? Sau pe orice altă televiziune de ştiri din lume? Există ştiri despre tamponări uşoare, vecini care se bat, „o mie de poliţişti vor face controale în gări, porturi şi aeroporturi“!? Păi, ce să facă poliţiştii, studii cuantice? De ce nu ni se semnalează că Fabrica de becuri Fieni produce becuri?

În aceeaşi zi, pe CNN „Top Stories“ includea: catastrofa ecologică din Golful Mexic, scuzele premierului britanic pentru o gafă de exprimare, atacul dintr-o grădiniţă chineză, un raport optimist despre Afganistan, o analiză economică a Germaniei, o severă măsură australiană împotriva fumatului, funeraliile a 46 de marinari sud-coreeni, un avion iranian care a trecut aproape de un portavion american, succesul lui Mourinho în Liga Campionilor, răniţi într-o explozie la Bagdad, preşedintele cecen respinge implicarea sa în uciderea unui disident, regizorul Stăpînului inelelor a fost făcut cavaler.Vă rog să remarcaţi acoperirea geografică. Nici o ştire din Statele Unite. Ştiţi de ce? Pentru că, probabil, în acea zi în SUA nu se întîmplase nimic notabil. Adică nu se descoperise că păsărelele de apartament pot fi periculoase, nici un lider din fotbalul american nu se referise la rebuturile familiei unui coleg şi nu se petrecuseră catastrofal de multe schimbări în conducerile companiilor. De-aia şi e plictisitor să trăieşti în Occident, în timp ce aici, pe la noi, e supertrepidant.