Sărbătorile au trecut, cadourile de la companii au venit şi s-au mîncat, s-au băut ori s-au dat mai departe. Cred că e momentul să-mi fac un examen de conştiinţă.

Primul plocon pe care-mi amintesc să-l fi primit, pe vremea cînd lucram în redacţii propriu-zise, era o maşină de călcat. Probabil, şi cel mai valoros – şi funcţionează şi în ziua de azi. Era pe vremea cînd eram la o revistă de femei şi redacţia se umplea de: băuturi răcoritoare, detergenţi, loţiune de curăţat faianţa, bomboane, vin şi, bineînţeles, nelipsitele cărţi şi CD-uri. De unde veneau toate? De la fabricanţii de loţiuni, răcoritoare, detergenţi şi altele. Veneau la pachet cu comunicatele de presă, pentru ca redacţia să scrie. Redacţia privea cu scîrbă pachetele, le dădea în genere mai departe, scria.

Cum adică, le făcea cadou mai departe, dar scria? Explicaţia e mai complicată: lansările de produs se făceau nu numai cu comunicate de presă şi cartoane de răcoritoare, ci şi cu campanii de publicitate. Dacă aveai campanie, scriai şi în revistă – voiai, nu voiai. Erau nişte pagini scîrboase, editoriale, fără „P“ pe ele, în care se dădeau comunicatele de presă. Paginile alea arătau ca dracu’, în primul rînd fiindcă poza venea de la producător şi, dacă pui mai multe poze de astea în aceeaşi pagină, arată prost – fiecare e fotografiată altfel şi nu poţi face un layout cumsecade. În al doilea rînd, unii dintre fabricanţi insistau să dea bun de tipar pe toate „ştirile“ respective, de fapt comunicate de presă care de multe ori trebuiau preluate ca atare, la virgulă, pline de formulările bombastice inventate de copywriteri netoţi şi îngroşate de marketingul şi mai netot al aceloraşi produse. Scrisul jurnalistic e pe dos, fără superlative şi epitete, ar trebui să fie diferit de la o publicaţie la alta, dar cui îi păsa? Poate doar mie şi vreo cîtorva oameni mai scîrbiţi din redacţii. Ştiu că izolasem „şpăgile“ respective – aşa le spuneam, deşi ne mîngîiam cu gîndul că detergenţii şi celelalte lucruri care veneau la noi nu erau factorul declanşator al întregii poveşti – prin pagina 50 şi ceva şi ne mîndream cu asta, o altă revistă de femei avea patru pagini de „şpăgi“ chiar la început, şi începutul, se ştie, contează al naibii.

Dar, în sfîrşit, nu de propria verticalitate vreau să vă conving, ci dimpotrivă. Aşa că o să vă spun cum a fost cu maşina de călcat. Sigur, maşina de călcat avea şi ea campanie de publicitate. Doamna cu relaţiile publice, fostă jurnalistă, m-a invitat la masă, am vorbit despre presă şi cunoştinţe comune. A fost foarte agreabil, dar la sfîrşit mi-a oferit o pungă mare, dichisită, cu obiectul respectiv. Am refuzat de vreo trei ori – i-am explicat că „ştirea“ se dă oricum, fiindcă au campanie de publicitate şi n-am ce face cu maşina de călcat. Doamna mi-a explicat că nici ea nu are ce face cu maşina, e o listă, sînt pe listă. Am luat-o, pînă la urmă, schimbînd jena refuzului pe jena acceptului. A doua zi, în felul cel mai mişel cu putinţă, i-am dat comunicatul de presă unei fete din redacţie şi am pus-o să facă ştirea. Cu fata respectivă m-am împrietenit ulterior, e femeie serioasă, cu doi copii, redactor-şef în ziua de azi. După cîţiva ani, la un pahar de vin, i-am zis că, pentru ştirea pe care o scrisese, primisem o maşină de călcat. Mi-a zis că mă urăşte, dar rîdea.

După vreo patru ani, mi-am luat tălpăşiţa de la respectiva revistă de femei. Am ajuns la un cotidian, dar nu singur. După mine se luaseră curierii cu diferite pungi, pachete şi pacheţele de la tot felul de lansări. Dacă aţi lucrat în presă, ştiţi: odată ce-ai intrat pe lista unei agenţii de PR, e greu să scapi. M-am apucat să sun la diverşii trimiţători de cadouri şi le-am explicat că sînt la un cotidian, unde nu există pagină de „şpăgi“ (ştiri de produse, le-am zis frumos) şi deci nu am unde le da comunicatele de presă. Nu conta, ei trebuie să le trimită, împreună cu pacheţelele, pacheţoaiele şi pacheţicile. Colegii din redacţia cea nouă mă priveau cîş: „Comanescu, eşti un ziarist corupt!“ Degeaba le-am explicat că nu dădeam comunicatele nicăieri, făceam pagina de media, unde scriam despre PRO TV, Adevărul şi Vîntu. Vara, cînd primeam cartoane cu băuturi răcoritoare, le împărţeam la prietenii din redacţie, nediscriminat. Prietenii dădeau pe gît, cu poftă, cîte o duşcă din apa dulce şi călîie şi mă priveau scrutător, resentimentar, cam cum privisem eu doamna cu maşina de călcat. Mi-am mai reparat imaginea, în redacţie, de un Paşti, cînd am primit vreo 30 de cozonaci de la 30 de, cum să le zic, parteneri. Cozonacii nu se mănîncă, ci se primesc şi se fac cadou mai departe. Asta am făcut şi eu, am împărţit inclusiv la corectori, care nu văzuseră în viaţa lor aşa ceva şi, sînt sigur, au devenit o specie extinctă tocmai fiindcă nu le-a mai dat nimeni cozonac.

Încet-încet, comunicatele, cadourile şi curierii mi-au pierdut urma. În folderul meu de spam, azi, mai sînt numai un vin moldovenesc cu care m-am intoxicat la Chişinău, o ciocolată care nu e ciocolată şi nişte oferte de Black Friday. Fără produse. De sărbători, anul ăsta, am primit doar nişte calendare şi un plocon impresionant de la o firmă de telecom, d-ale gurii, parcă era şi un cozonac. L-am dat, evident, mai departe.

Ah, şi au mai fost, prin toamna lui 2013, patru telefoane de la domnişoare din PR. Trei dintre ele voiau să îşi actualizeze contactele pentru revista The Industry. Le-am explicat, cu răbdare, că revista The Industry (destinată, apropo, profesioniştilor din media, publicitate, PR) se desfiinţase în decembrie 2012. Cele patru domnişoare erau toate de la aceeaşi agenţie, la a treia mi-a sărit puţin muştarul. Dar vreţi să ştiţi ce m-a întrebat a patra? Dacă sînt Petrişor Obae de la paginademedia.ro. Jur.  

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).