Pe 31 decembrie, pe la ora 6 seara, cînd începuse deja să se întunece şi primele pocnitori ale Anului Nou răsunau pe străzi, băgînd în sperieţi bieţii cîini vagabonzi, am ieşit să mai cumpăr nişte vin şi apă minerală pentru Revelion. Pe drum, mi-am dat seama că mi-era foame, iar de piftie, de curcan şi de toate celelalte mă mai despărţeau încă cîteva ore. Aşa că mi-a încolţit un gînd vinovat, căruia nu i-am putut face faţă – dacă anul vechi tot s-a dus, ce ar fi să-l închei cu cel mai mare burger de la McDonald’s şi cu o porţie cinstită (nu medie) de cartofi prăjiţi?

„A mînca sănătos“ a devenit deja mai mult decît o problemă socială, sînt convinsă că reprezintă una dintre „rezoluţiile“ (o altă modă!) de la final de an ale multora, care vor să-şi schimbe viaţa, să ia decizii definitive şi extreme. Însă lucrurile sînt relative. Să nu-mi spună mie cineva că a „gusta“ jumări, şorici şi tobă de Crăciun, asezonate şi cu o ţuică, pentru că aşa spune tradiţia, e mai „sănătos“ decît să îţi cumperi un hamburger o dată pe lună, să zicem. Însă sînt oameni care dacă te aud că pofteşti ceva de la Mc, KFC, Springtime and the rest, te privesc cu milă şi cu un soi de reproş – „Eşti pierdut! Încalci principiile mîncatului sănătos.“ Fast-food-ul îşi are şi el un rost în viaţa noastră socială, de „consumatori“. Doar pentru faptul că există şi îţi lasă o libertate de decizie. De pildă, am avut parte de seri paşnice şi simpatice, uitîndu-mă la cîte un film cu punga de hîrtie în braţe, alternînd muşcătura din burger cu cartoful prăjit, pentru că exact asta se potrivea atunci stării de spirit. În plus, localurile de tip fast-food sînt acele clean, well-lit places spre care îţi doreşti uneori să te îndrepţi, în miez de noapte. Au o întreagă subcultură în spate, scene întregi din filme, de la Pulp Fiction la producţii obscure de serie B, au avut ca recuzită burgeri şi milkshake-uri. Poţi să le ignori, fast-food-urile tot s-au insinuat în mentalul colectiv. 

Aşa că, în seara de 31 decembrie, paşii m-au purtat spre Mc-ul de la Obor. Mă aşteptam ca, după ce „românii au stat la masa de sărbătoare“ (ca să parafrazăm ştirile de sezon), locul să fie pustiu. Dar nu era, era plin. M-am aşezat la o coadă mică, ochind un burger „la ofertă“ şi cu de toate. În faţa mea era un cuplu de oameni graşi, vîrstă medie (cît de tipic pentru fast-food, o să spuneţi!). Destul de şterşi şi de săraci. Ea îl întreba pe el cîţi bani mai are. Iar el şi-a scos din buzunar cîteva bancnote şi a început să le numere şi să socotească: „Păi, am dat 25 de lei pe peşte, ţi-ai luat tu sutienul ăla – deci, 50. Şi ce a mai fost? A, strugurii, că maică-ta a zis să luăm struguri, încă 10. Şi am mai dat pe ăla de spălat geamuri, Clin, încă 10. Apoi, vinul, berea – 30. Păi, s-a dus milionul. Ce vrei?“ „Un McPuişor!“ zice ea delicat. „Un McPuişor, la pachet. Şi… de fapt, doi McPuişori“, se hotărăşte el brusc şi are ceva atît de suav în voce, încît îmi vine şi mie să comand tot McPuişor. „Şi cartofi vrei, dragă?“ „Nu, lasă că fac eu nişte cartofi prăjiţi!“ decide ea, plină de încredere. După McPuişor va urma peştele, apoi strugurii, apoi se vor uita împreună cu mama ei la rămăşiţele artificiilor din centru, prin geamurile curate, spălate cu Clin.

Burger-ul meu mai durează zece minute. Fata de la casă e obosită. De cînd n-a mai stat jos, pe un scaun? – mă întreb. Mă aşez şi eu la o masă, aştept şi mă uit în jur, la clienţii obişnuiţi sau la clienţi de ocazie. Văd cîţiva tineri chinezi. În fond, pentru ei nu este încă Anul Nou. Anul nou chinezesc, cu mîncărurile lui tradiţionale, va veni abia prin februarie. Însă apreciez „poporul“ chinez, inclusiv latura lui expată, pentru naturaleţea cu care se comportă la Mc ca şi cum acesta le-ar aparţine. De fapt, le aparţine o lume întreagă, la un mod discret, comercial şi neintruziv. Şi ei ştiu asta. Doi tineri îndrăgostiţi şuşotesc ceva la masă, sorbind din Cola lor cu pai. Sorbitul nu e altceva decît o pauză de gîndire. O trupă gălăgioasă de adolescente muşcă cu furie din burgerii lor, apoi îi abandonează pe masă – jumătăţi de burgeri. Pentru că îngraşă, dar trebuie şi ele să-şi demonstreze cumva apartenenţa faţă de loc. Le vor spune băieţilor din gaşcă că au fost la Mc pe 31. Băieţii le vor scoate în oraş, a doua sau a treia zi a Anului Nou. Tot la Mc. E un ritual de curtare. O mamă trasă la faţă şi destul de tristă îşi supraveghează fetiţa de 5 ani care mai mult se joacă cu cartofii ei prăjiţi decît îi mănîncă. Ea nu şi-a luat nimic, doar aşteaptă. N-am înţeles niciodată această fascinaţie a copiilor pentru McDonald’s, această poezie colorată, culinară, pe care doar ei o pricep. Poate că totul pleacă de la faptul că e „interzis“, că „nu corespunde“. Mama îi vorbeşte fetiţei: „Sara, ai zis că, dacă îţi iau cartofi, o să mănînci şi somon mai tîrziu, nu-i aşa? Şi tort. Pentru cine a făcut mama tort?“ Cine cunoaşte traumele copiilor de azi, care au uitat pînă şi să mănînce tort?

Îmi iau burgerul meu uriaş la pachet. Şi cartofii. Mai sînt cinci ore pînă la miezul nopţii. Timp suficient ca să stau pe canapea, să mă uit la televizor, să alternez o gură de burger cu un cartof şi să închei anul ca într-o scenă de film.