Se pare că întreaga umanitate s-a mutat pe Facebook. A dat buluc. Se înghesuie precum o făceau înainte românii în faţa celebrelor alimentare comuniste. De aceea întrebarea dacă exişti neavînd cont pe Facebook poate începe să pară justificată. Facebook este un minunat instrument pentru ca fiecare om, indiferent de micul său destin planetar, să lase o urmă a micii sale treceri pe acest pămînt. Genialitatea lui constă în faptul că poate fi totul în acelaşi timp – atît o sursă de socializare, cît şi una de cumpărături, una de regăsiri, cît şi una de pierderi (mai greu), un mijloc prin care toată lumea devine prietenă cu toată lumea, într-o imensă concordie universală. Termenul de spaţiu virtual desemnează chiar asta, o altă lume care, din fericire (sau nefericire?), evoluează puţin paralel cu lumea adevărată, deviind într-un anumit moment pentru a se transforma într-o lume care are prea puţin de-a face cu lumea reală, de la care a plecat. Este de multe ori (nu vreau să absolutizez) doar o reflexie a ceea ce am dori să fie. Edificator în această privinţă este succesul planetar (peste 60 de milioane de utilizatori – împătimiţi) al jocului Farmville. Pe un site ajutător regăsim rezumatul acestui joc „de strategie“ – „La început ai 6 parcele de teren, pe care dacă le foloseşti cu grijă poţi ajunge să ai sute de parcele, profituri uriaşe, poţi face cadouri altor fermieri-prieteni – poţi avea (virtual vorbind) ferma la care ai visat. La început e recomandat să te axezi doar pe cultivarea terenurilor, după care poţi să plantezi pomi fructiferi, să cumperi animale şi alte lucruri necesare unei ferme“. Imaginea pe care ne-o oferă Farmville este edificatoare: o parte din umanitate a devenit dependentă sau se amuză cu un joc care imită o realitate care era mai mult decît familială străbunicilor ei: viaţa la ţară care, pentru imensa majoritate a occidentalilor, pare la fel de îndepărtată precum invazia mongolă. Însă perdurează o nostalgie a vieţii la ţară, şi de ce nu am putea recupera această nelinişte boemă, stînd frumos în fotoliu, cu o bere în faţă, cultivînd virtual cîmpurile fără să facem nici un alt efort decît acela de a da, din cînd în cînd, un click? Aceasta ar fi cea mai eficientă metodă de a cultiva sutele de mii de hectare de teren agricol din România, aflate într-o pîrloagă istorică.

Intimitatea la comun

O altă nedumerire. Oare cei de la Facebook, tocmai de acolo, din îndepărtată Californie, ştiu că sînt bărbat din moment ce în partea dreapta a ecranului îmi apar următoarele reclame: care sînt fanteziile erotice ale bărbaţilor (poză cu o grupare de majorete în fustiţe foarte scurte), reclamă la mocasinii de numai 98 de lei (încălţăminte care este la mare modă acum), la hainele casual (reduse cu 70%) şi la un magazin cu accesorii erotice? Oricum se leagă. Din cînd în cînd mai apare o reclamă şi la maşini second hand – îmi era prezentat un Logan la un preţ incredibil. Hai să fim serioşi, cucereşti pe cineva cu Loganu’ pentru a avea nevoie de jucării erotice, pentru a-ţi îndeplini fanteziile sexuale, pentru a te dezbrăca de hainele casual şi a-ţi scoate (sau nu) mocasinii? Forţa Facebook constă în capacitatea voyeuristă de a oferi un fel de Messenger universal, la care pot participa o multitudine de oameni. Nu trebuie să fim naivi să credem că se împărtăşesc gînduri ascunse, sentimente relevatoare, ci mai ales fotografii, link-uri şi bîrfe. Există o categorie a utilizatorilor de Facebook, foarte numeroasă, care foloseşte aplicaţia pentru a se oferi privirii celorlalţi şi, cum la emisiunile foarte numeroase – e drept, prea numeroase – dedicate vedetelor din cloaca naţională, este destul de greu să apari, iată că pe Facebook orice fată cu mai puţine prejudecăţi poate posta fotografii incendiare care să-i aducă în cîteva ore sute de admiratori înfocaţi. Iar de aici pînă la întîlniri fizice nu este decît un pas. Unul pe care însingurarea – dar şi curiozitatea – îl poate face. Posibilitatea de a comenta fotografiile este folosită pentru ca admiratorii să-şi prezinte omagiile „Mumoasă foc!“, „Adorabilă!“, „How nice!“ sau simple „mmmmmmm“ „ouaaau“, care denotă pofta unora pentru intimitatea altora. Facebook este şi un peşte care face lipeli. O altă categorie este cea care foloseşte Facebook pentru a posta fotografii cu copii, cu fraţi, verişori, nepoţei, căţei, pisici, iepuraşi, poze foarte personale – însă, se ştie, cu cît eşti mai personal, cu atît stilul este mai profund. Prizate sînt şi petrecerile, mesele – în fond, de ce nu ar trebui să ştie întregul univers ce am mîncat noi la masa de Crăciun sau Paşti?

Implicare şi interactivitate


Implicarea este importantă, definitorie, pentru omul modern, iar Facebook nu avea cum să nu vină în întîmpinarea lui. Poţi adera la diverse grupuri de genul salvaţi Roşia Montană sau prepeliţa de munte şi, în acelaşi timp, poţi adera la alte cauze nobile căci întrebarea revelatoare este „Do you care about something?/Îţi pasă de ceva?“. Adică Facebook îţi bate obrazul, te trage de urechi, te scoate din nepăsarea ta mioritică – „Băi, nesimţitule, nu vezi cît de egoist eşti, aderă şi tu la cauza luptei împotriva sărăciei din lumea a treia, împotriva încălzirii/glaciaţiunii globale sau a proliferării nucleare!“. Din nefericire, Facebook nu are cum să lupte împotriva tarelor mioritice, căci existenţa în această lume virtuală este la fel de pasivă precum uitatul la televizor şi mîncatul seminţelor, creînd aceeaşi dependenţă. De ce? De celălalt, de ce mai face/zice semenul nostru (de preferat unul sexy). Amuzantă este şi posibilitatea de a-ţi dovedi gusturile, preferinţele, de a da like pentru tot felul de lucruri, de la vreun articol, pînă la diverse mărci de maşini, băuturi răcoritoare cancerigene. În mod democratic, te poţi răzgîndi şi retrage acel like printr-un dislike, însă ce te faci cînd moare un om pe care-l apreciai, pe care-l citeai, cum îţi exprimi condoleanţele, căci a oferi un like pare o culme a nesimţirii fiindcă este interpretabil. Înseamnă că îţi place că a murit, nu? Apariţia posibilităţii de a urî prin hate ar spori în mod sigur atractivitatea reţelei. De asemenea – o sugestie lui Mark Zuckerberg –, nu ar strica dezvoltarea automată în dreptul fotografiilor postate, în mod special a celor de tinere domnişoare atrăgătoare, a icon-ului ce reprezintă un telefon cu mesajul „Can I have your number?“ sau ceva de genul „Can we meet?“. Unde? La cel mai select restaurant. Virtual.

Îmi este imposibil să înţeleg cum o persoană avînd cont pe Facebook, dar şi două-trei mii de prieteni mai poate urmări postările acestora. Îmi imaginez o conversaţie între doi tineri: „Tu cîţi friends ai, bă? 469. Te-am luat, bă, fraiere, panaramă ce eşti, eu am 1236!“. A avea prieteni – o pură ipocrizie, limba română este mult mai nuanţată, folosind şi termenul vag de cunoştinţă – devine asemeni întrecerii în muncă de dinainte de 1989, cînd socialismul victorios, nemaiavînd cu cine să concureze, îşi propusese să se întreacă pe sine însuşi. Vestigiile capitaliste rămăseseră mult în spate! O întrecere stahanovistă în friends! Oare cîţi friends ar fi avut Aleksei Stahanov? Dintr-o altă perspectivă, toţi tătucii popoarelor comuniste, începînd cu Lenin şi Stalin, i-ar fi avut drept friends pe viaţă pe toţi supuşii. Avantajul Facebook constă şi în faptul că poţi deveni amic cu tot felul de celebrităţi (oameni politici, staruri rock, vedete TV, fotbalişti şi foste soţii de fotbalişti) care în mod normal nu ar da o ceapă degerată pe tine. Şi te poţi mîndri: băi, frate, ştii că sînt friend cu Obama şi Madonna? Chiar azi i-am întrebat ce au mîncat la cină! Democraţia absolută! Încurajarea imensei paranoia naţionale! Este posibil ca necredinciosului să i se ia Facebook? Mi se poate imputa ipocrizia. Adică de ce mai ai cont pe Facebook dacă stai şi critici, faci pe Toma necredinciosul, mîrîi şi ne enervezi cu remarcile tale ironice? Te-a obligat cineva să ai cont pe Facebook? Nu aş putea abandona frontul Facebook pentru că m-aş condamna la sinucidere din moment ce întreaga umanitate stă pe Facebook. Ca orice invenţie a geniului uman, şi Facebook cunoaşte acea dualitate religioasă, iar graniţa dintre ridicol şi sublim este de multe ori invizibilă, dar, cu toate acestea, merită studiată cu atenţie şi umor. Chiar, ce legătură mai este între Facebook şi book

Codruţ Constantinescu este publicist şi istoric, autorul blogului http://cdc77. blogspot.com.