Se întîmplă uneori, într-un mare oraş sau chiar într-un cartier al lui, să întîlneşti aceiaşi oameni, ca şi cum drumurile voastre s-ar intersecta dinadins, să-i ştii bine din vedere, dar să n-ajungi niciodată să-i cunoşti. Sînt acei străini familiari, în prezenţa cărora descoperi, la un moment dat, că te simţi bine, fără să ştii ce anume vă leagă. N-ai aflat cum îi cheamă sau cu ce se ocupă, se întîmplă chiar să-i saluţi cu o mişcare a capului sau cu un zîmbet, fără nici o intenţie de a merge mai departe, de a schimba cîteva vorbe. Împarţi cu ei o lume comună, pe care ţi-o doreşti stabilă şi indestructibilă, şi te bucuri cînd îi vezi, ca şi cum ai regăsi un loc care îţi place, o bancă dintr-un părculeţ, pe care ai stat deseori în după-amiezele de toamnă, la soare, o stradă care ţi-a purtat mereu paşii spre acelaşi butic, aceeaşi gură de metrou, o clădire veche, în dreptul căreia te-ai oprit de atîtea ori, întrebîndu-te cine locuieşte înăuntru.

Pe băiatul Bergenbier (îi zic aşa pentru că nu-l pot numi în alt fel) l-am întîlnit prima oară în urmă cu zece ani şi mai bine, la terasa de pe strada Olari, cea de lîngă sediul Partidului Socialist al Muncii (oare mai există acest partid?). Un local gălăgios, cu bere la halbă şi vodcă ieftină, mese albe din tablă, pisici şi toaletă în fundul curţii, frecventat de amatorii de „una mică“ din cartier şi de elevii de la Coşbuc. Atunci, avea în jur de 30 de ani şi semăna un pic cu George Clooney, dar fără job, fără roluri, „în mizerie“. Mereu singur, se aşeza la o masă mai retrasă, nu se băga în seamă cu nimeni. Dacă cineva îl întreba ceva, răspundea politicos, dar monosilabic, un semn că n-avea chef de conversaţie; dacă vreunul dintre muşteriii obişnuiţi îi cerea un scaun liber, îl dădea. Bea două-trei beri, doar Bergenbier. Nu le bea cu poftă, aveai senzaţia că berile erau doar un pretext pentru a sta acolo o vreme. Nu părea să se plictisească, nu citea ziare, nu rezolva cuvinte încrucişate, nu fuma. Pur şi simplu, sorbea din bere cînd îşi amintea de ea, cu o privire aruncată mai degrabă în interiorul lui decît în afară. Desigur, am făcut scenarii. Depresie? Şomaj? O nevastă cicălitoare, de care vrea să scape măcar pentru cîteva ore? N-am aflat niciodată adevărul.  

Cînd ne-am mutat la altă crîşmă, „La paraşută“ – atît de ascunsă pe o străduţă încît nu ştiau de ea decît patronii şi prietenii lui –, l-am găsit şi pe el acolo, la o masă, bîndu-şi berile. Terasa de la Olari deja se desfiinţase. S-a uitat la noi ca la nişte cunoştinţe vechi, însă n-a schiţat nici un gest de apropiere. Era tot în şort şi în adidaşi, acelaşi, cu părul însă puţin grizonant. „La Paraşută“ avea televizor pe terasă, însă el nici măcar nu ridica privirea. L-am studiat mai atent: nu bea niciodată mai mult de trei Bergenbier, timp în care nu se ridica de la masa lui, nu mergea la toaletă. După a treia bere pleca, pur şi simplu.  

L-am reîntîlnit la o terasă de rockeri, tot din cartier, unde toţi ne salutam cu toţi şi ne băteam pe umăr, chiar dacă nu ne ştiam. El era la masa lui retrasă, nu părea să vibreze la muzica dată la maximum. Începuse să mă enerveze, cumva. Ieşirea lui „în oraş“ atît de calculată, măsurată în înghiţituri de Bergenbier. Şi în tăcere.

Au mai trecut vreo trei-patru ani, în care n-am mai ieşit deloc în cartier. N-am mai căutat cîrciumi ieftine şi boeme, unde aş fi putut să-l regăsesc. Eram aproape sigură că ştia deja totul despre mine: vinul meu preferat, cîte ţigări fumez într-o seară, cum rîd dacă încep să mă ameţesc, care sînt visurile mele. Omul Bergenbier ştia tot.  

În vara aceasta, la o altă terasă proletară, care s-a deschis de curînd – un loc unde oamenii bagă în ei mici şi bere şi se simt bine doar în grupuri de cel puţin zece persoane –, l-am zărit la o masă. Tot singur, cu părul aproape alb, tot cu alura lui de George Clooney. Şi tot sorbind alene din berea lui. M-am bucurat de parcă tocmai revăzusem un prieten care se întorsese dintr-un lung şi periculos voiaj pe mare. Privirile ni s-au intersectat şi am avut convingerea, pe moment, că bucuria era reciprocă.