De fiecare dată cînd ajung întîmplător în locuri rupte de civilizaţie, cum ar fi satele din sudul ţării, mă gîndesc că şi ele fac parte cumva din Europa asta a noastră. Sînt sate „europene“. Cu tot cu uliţele lor prăfoase, pline de şanţuri şi de hîrtoape, cu casele din chirpici, cu latrinele din fundul curţii, gardurile şleampăte şi băncile din faţă porţilor de care atîrnă cîte un ciorchine de copiii bronzaţi, aproape în pielea goală, ca triburile din Africa pe care le vezi pe Discovery şi cu magazinele mixte unde bărbaţii se îmbată de la ora opt dimineaţa. Sînt localităţi înşirate de-a lungul şoselelor care fac legătura cu drumurile naţionale, care fac legătura, mai departe, cu drumurile europene, cu autostrăzi care duc în Germania sau Franţa. Cum poţi să compari astfel de sate cu cele de acolo, o lume încă neverosimilă pentru noi, a fermelor cochete, văruite în alb, a straturilor plivite atent de buruieni şi a şcolilor „de la ţară“, unde copiii învaţă să monteze pe computer filmuleţe despre istoria şi oamenii de vază ai satului lor (aşa cum am văzut într-un documentar Deutsche Welle)?

În satul acela din Ialomiţa unde am ajuns cu reprezentanţii unui ONG, toată lumea fumează Marlboro Lights şi aşteaptă ajutoare din străinătate. Cum văd pe cineva cu o valiză mare, burduşită, îşi zic: gata, au venit ajutoarele! Aşa s-au obişnuit de prin anii ’90. Se ridică împleticindu-se de pe scaunele din tablă de la bufet, se strîng în jurul omului cu valiză, întreabă pe cine caută şi îşi aprind ţigările lor Marlboro Lights. Comentează. Ce o fi cu valiza? O fi trimis-o fata aia care a plecat în Italia la muncă şi de atunci nimeni nu mai ştie nimic de ea? Sau băiatul ăla care munceşte de doi ani în Spania, „da’ n-a trimis un ban acasă la familia lui sau la altcineva din sat“? Italia şi Spania au devenit pentru ei locuri extrem de familiare unde te duci să te căpătuieşti, de unde te mai întorci sau nu, dar care nu au şi nu vor avea nici o legătură cu satul lor. În satul lor nimic nu se va schimba, pentru că le place aşa cum e. Mirosul de porc care vine de la coteţe să rămînă miros de porc, iar rachiul de la bufet să coste în continuare trei lei suta. Integrarea europeană e un termen inexistent. Oricum, această „integrare“ nu trebuie să depăşească „graniţele“ ogrăzii fiecăruia, se întîmplă undeva la Primărie sau mai departe, în afara satului lor. Ei au alte treburi. Cum ar fi certurile dintre vecini: „Păi, de ce să ia corcodele din corcoduşul care îşi are rădăcina în curtea mea şi dup-aia să facă ţuică din ele?“ Totuşi, aşteaptă „ajutoare“ din Europa sau de unde or mai veni ele, numai că şi în privinţa lor sînt suspicioşi: „Pătura asta îi cam subţire, nu e bună de învelit, aşa că o dăm la copii să stea pe ea cînd se duc la baltă, iar săndăluţele astea roşii le vindem la tîrg!“

Într-un alt sat, semnele „europenizării“ sînt şi mai puţin vizibile. Tinerii se duc seara la discoteca din satul vecin, fiecare călare pe calul său, fără şa şi cu părul dat cu gel. Nea Fane, de cînd i-a murit soţia, a luat-o puţin razna, se duce noaptea pe cîmp şi urlă ca lupii. „Pe babă, săraca, a călcat-o o maşină pe cînd transversa şoseaua, a aruncat-o pe sus, că era uşurică, tocmai în grădina lui Floarea, la douăj’ de metri de drum!“ Asta a venit pentru soţia lui nea Fane din „Europa“: un jeep cu două sute la oră! Nea Fane îşi aminteşte că e gazdă şi ne invită la el în curte. Îşi cere scuze „că e deranj“, acum e om singur, deh… Deranj e puţin spus, nu cred că am văzut în altă parte mizerie mai mare decît la el în ogradă. Şi îmi imaginez că nici atunci cînd îi trăia nevasta nu arăta mult mai bine. Casa mai are puţin şi se dărîmă. În curte zac nişte troace adunate acolo de zeci de ani. Un munte de resturi care nu-i folosesc la nimic, însă nu se îndură să le arunce. În bucătăria de vară, toate vasele au prins o mîzgă. „Să vă servesc cu ceva?“ Îl refuzăm ferm, deşi nu vrem să-l jignim. Omul se agită. Vrea să ne taie măcar cîte o roşie. De la el din grădină. Gust din roşie fără să mă ating de furculiţă, o iau pur şi simplu cu mîna din farfurie. E cea mai bună roşie pe care am mîncat-o în ultimii ani. Gustul acela inconfundabil de roşie românească. Pentru nea Fane, Europa e tare departe! Din maldărul de haine pe care l-am adus cu noi, îşi alege două perechi de pantaloni. De fapt, sînt blugi, dar nu contează. Să aibă nasturi care să se încheie, că ai lui nu mai au de mult nasturi, îi leagă în brîu cu un cordon. Vrea şi o pereche de pantofi pe care o să-i încalţe doar cînd o să meargă la oraş. Ca să nu-i strice. Acum are în picioare o pereche de şlapi cărora nu li se poate ghici culoarea iniţială. Cu ei umblă toată vara. Şi iarna cu cizme de cauciuc, căci „sînt nişte noroaie pe la noi, de n-aţi văzut!“. Ba am văzut, din păcate. Şi o să vedem şi mai multe.

Toate casele arată la fel ca a lui nea Fane. Este o indolenţă generală, orice casă se poate repara şi cîrpi pe ici, pe colo, fără o prea mare pricepere. Însă oamenilor pur şi simplu nu le pasă. Chiar dacă ar avea bani, tot nu şi-ar ridica o altă casă. S-au obişnuit să trăiască aşa. Am senzaţia că murdăria asta – „deranjul“, cum spun ei – le dă o senzaţie de confort. La fel şi şanţurile, gropile, noroaiele. Doar d-aia trăiesc la ţară… să le suporte pe toate. România „profundă“ n-are vreo legătură nici cu UE, nici cu comisiile europene. Aşa e ea, mai atipică. Şi oamenii nici nu-şi pun problema că ar putea fi altfel.