În anul 1937, la nici patruzeci de ani de la inventarea cinematografului, în Anglia se difuza în direct primul reportaj de televiziune, cu ocazia încoronării regelui George VI. În România anilor 2000, în timp ce adepţii posturilor străine de nişă, axate pe reportaj şi film documentar, sînt din ce în ce mai mulţi, unele voci susţin că reportajul de televiziune a dispărut aproape cu desăvîrşire de pe posturile autohtone. Pentru că este o "specie" cu costuri de producţie ridicate, dar cu audienţe mici. În multe cazuri însă, reportajul clasic se reconverteşte în ştiri romanţate care spun "poveşti" şi în reality-show-uri care sînt, pînă la urmă, tot un soi de reportaje lipsite de informaţie şi filmate în timp real.Pentru cine îşi mai aminteşte, prin ’92-’93, la Tele 7 abc se difuzau primele reportaje de calitate, produse în România. Unul dintre "secretele" acestor filmuleţe (căci în marea lor parte aveau elemente de film, erau "exerciţii" cinematografice ale unor tineri regizori, de la portrete, la eseuri) a fost banii investiţi de către post în astfel de producţii. Nu erau făcute "pe genunchi". Exista o echipă de 20 de oameni, timp pentru prospecţie, filmare şi montaj. Realizatorii nu erau presaţi să caute subiecte senzaţionale pentru că pe atunci conceptul de rating nu era foarte bine definit la noi. La sfîrşitul anilor ’90, cînd Reporter Tele 7 era deja o amintire, Prima TV, care pe vremea aceea încă nu se specializase în reality-show-uri, a readus reportajul în atenţia telespectatorilor, în fiecare zi, la o oră de difuzare de maximă audienţă. Emisiunea Impact, produsă de Marker Film, avea un stil nou, dinamic, occidental (producătorii iniţiali erau unguri). Era altceva faţă de ceea ce se văzuse pînă atunci în materie de reportaj, pe ecranul televizorului. Reportaje scurte, practic nişte "pastile" de 3-4 minute, pe subiecte şoc, uneori amuzante, alteori doar spectaculoase. Vrăjitoare, babe care dau în bobi, transsexuali, minunile chirurgiei plastice, maşini care au aterizat de pe şosea direct în sufragerie şi dup-aia au fost zidite, devenind astfel obiecte de decor, puşcăriaşi jucînd în piese de teatru, recorduri şi multe altele. Iată ingredientele unei "reţete" care îţi garanta că n-aveai cum să-l pierzi pe telespectator în cele treizeci de minute ale emisiunii! Noutatea mai consta şi în modul în care erau filmate reportajele şi aici se miza pe operatori foarte buni. Un sincron (fragment de interviu în care cel intervievat apare şi vorbeşte în cadru) nu era un simplu sincron, omul trebuia să facă ceva, în timp ce se adresa camerei de filmat: croitorul să coasă, chirurgul să-şi opereze pacientul, ţăranul să-şi sape grădina etc. Unghiurile de filmat erau uşchite, camera se muta şi se mişca în permanenţă. Dincolo de subiectul propriu-zis, trebuia să existe acţiune. Însă spre deosebire de reportajele de la Tele 7, aici reporterii (şi erau destui, tot în jur de 20) nu se implicau deloc, practic îşi lăsau operatorii să le facă filmul (şi erau şcoliţi în acest sens), "materialele" (căci din păcate aşa li se spune de multe ori produselor media finite, ca la fabrică, pe banda rulantă) nu aveau un touch personal, nu aveau suflet. De aceea Impact, care s-a şi fîsîit într-un timp oarecare, nu a fost o "şcoală" autentică de reporteri de televiziune. Personal, din scurta experienţă pe care am avut-o la Impact nu am învăţat mai nimic. Dar iată că, aproximativ în aceeaşi perioadă, la Antena 1 au revenit în forţă reportajele "cu suflet" în emisiunile Danei Deac, Prezentul simplu, Cutia neagră, 60 de minute cu Dana Deac. Înghesuite la cele mai nepotrivite ore în grila de programe, cu audienţe mici, dar constante - dovadă că există public pentru aşa ceva -, de largă respiraţie, cu personalitate, unele cu iz de anchetă care au avut efecte nebănuite iniţial de către realizatori (un şef de post corupt dintr-un amărît de sat din Teleorman, schimbat peste noapte, cîţiva bolnavi de o boală incurabilă dintr-un orăşel de munte îşi pot procura, în sfîrşit, medicamentele de la farmacia din oraş etc.), altele pur şi simplu reportaje "de culoare", de atmosferă. Însă Antena 1 este unul dintre cele mai comerciale posturi de la noi, iar cu aceiaşi bani pe care îi dai pe o emisiune de reportaj (chiar şi una cu buget restrîns) poţi produce un show de divertisment în propriul tău platou (care nu te costă nimic), cu vedete reciclate (care îţi vin oricum, ca să nu le uite publicul şi din nou nu te costă nimic), cu zece figuranţi (cărora le dai cinci lei pe emisie şi ai scăpat!), cu trei cameramani (care oricum sînt angajaţii televiziunii şi nu-i poţi lăsa să frece menta), cu un singur producător tînăr care vrea să înveţe "meserie" (aşa că să n-aibă prea mari pretenţii la salariu!) şi cu un editor de imagine de mîna a paişpea (nu-i mare chestie să "tai" o astfel de emisiune). Faceţi un calcul rapid şi vedeţi ce rentează, iar apoi nu vă veţi mai mira de ce emisiunile de reportaj au dispărut de pe posturilor private."Datoria" postului publicTeleviziunea publică are tradiţie în ceea ce priveşte reportajul de televiziune, precum şi angajaţi cu o îndelungată experienţă în "publicistică". În plus, are şi bani pe care îi poate arunca în "scopuri caritabile", fără să se gîndească la rating. Am văzut relativ de curînd cîteva anchete ale emisiunii Reflector, din anii ’60. Alb-negru, desigur, moralizatoare, dar în felul lor simpatice pentru vremea şi conjunctura de atunci. Una dintre ele era despre destinul unei fete de liceu (care nici nu apărea în reportaj, căci probabil că trecuse deja înot Dunărea la sîrbi...), care se înhăitase cu nu-ştiu-cine, se îmbrăca necorespunzător, chiulea de la şcoală şi, ulterior, fugise de-acasă. Tatăl, cu o mutră de beţiv notoriu, şi directorul liceului, care făcea pe el de frică, se angajau în faţa poporului să o aducă pe fată pe calea cea dreaptă. Să vedem acum care este "evoluţia"! Mai întîi tristele şi preacorectele reportaje din anii ’90 (pînă spre sfîrşitul lor): obligatoria panoramare stînga-dreapta (aşa au învăţat la şcoală, căci TVR e singurul post care îţi cere licenţă "de specialitate" la angajare) care descrie satul românesc, în fundal Anotimpurile de Vivaldi (nu trebuiau cumpărate drepturile de autor), apoi panoramarea dreapta-stînga doar "motivată" (altfel, interzisă!) de pe deal, pe biserica satului, unde vom merge, transfocator lent pe cruce (simbol!), încă cîteva cadre lungi cît o zi de post şi, după această idilică introducere, intră voice-over-ul, un glas de înger care îţi citeşte o înşiruire de epitete şi de adjective şi, abia la finalul frazei, un verb de tipul "zămisleşte" sau "întrupează". Deja ai schimbat postul! Din nefericire, aproape toate reportajele difuzate de TVR în primii zece ani de la Revoluţie (!) arătau cam aşa, de parcă Viaţa satului şi-ar fi pus definitiv amprenta pe acest post (precum şi "experienţa" acelor angajaţi cu licenţă amintiţi mai sus). În 2001, remarcăm în sfîrşit o emisiune OK, Cu ochii în patru (al cărei coordonator nu era altul decît Mircea Badea, tînăr şi neliniştit, dar parcă într-un sens mai bun decît acum!). Mai tîrziu, D-ale lui Mitică, o emisiune care, fără să exceleze, îşi atinge scopul, acela de a pleca urechea la micile şi savuroasele bîrfe, şi pare originală. Apoi, scurtele reportaje de la Garantat 100%, mai vii şi mai cu miez. În 2006, avem din nou emisiunea Reflector, relansată cu tam-tam, însă amorţită şi dezlînată, semn că producătorul ei, Paul Şoloc, păstrează "tradiţia". Şi Ochiul magic, care se laudă că a fost lider de audienţă, cu un reportaj cu exorcizarea de la Tanacu. Observăm însă şi aici subiectele prost abordate, cadrele insuportabil de lungi şi de descriptive, toate la fel (operatorii buni, dar fără licenţă, muncesc pe brînci la ştiri, la posturile comerciale), prin urmare lipsa de dinamism, reporteri fără idei şi personalitate, accente de muzică prea dramatice şi un voice-over lătrat, care îţi înşiruie nişte informaţii ce de multe ori dublează imaginea. Totuşi există o soluţie pe care TVR a început să o ia în serios, transformînd-o într-o "formulă" ce asigură "schimbarea la faţă" a celor trei canale: externalizarea producţiilor. Voi da un singur exemplu: deloc promovata emisiune Bazar de pe TVR 2. Realizată cu trei-patru oameni din afara TVR (operatorul este în acelaşi timp şi editor de imagine), produsă cu bani puţini, faţă de ce ar presupune, de fapt, o astfel de emisiune, Bazar propune o călătorie prin ţări, mai mult sau mai puţin exotice, ale lumii, un reportaj alert, pertinent, atent la detalii, în care e prezentă atît "atmosfera", cît şi informaţia, de multe ori prin inserturi pe ecran din care afli cît costă un hamburger sau o cameră la hotel în Chile. Emisiunea se aproprie atît de tare prin profesionalismul său de cele de pe - să zicem - Travel Channel, încît ar putea fi o lecţie pentru cei care încă vor să aducă pe calea cea dreaptă fete fugite de acasă sau ne vorbesc despre spiritualitatea neamului, arătîndu-ne cine ştie ce icoane făcătoare de minuni, cu schimbare de scharf, de pe lumînare pe chipul Mîntuitorului.