În blocul de garsoniere în care am locuit, aveam un vecin colonel în rezervă. Trecut de 75 de ani, un om serios, liniştit, aproape că nu-l auzeam niciodată, deşi stăteam perete-n perete. În aparenţă, pensionarii sînt vecinii ideali. Au tabieturi, dorm mult, nu te deranjează cu nimic. Îşi consumă în tăcere tristeţea de a fi bătrîn, în spatele unor uşi închise. Nu şi într-un bloc de garsoniere. Nicăieri în altă parte nu te simţi mai sufocat de oamenii din jur, de poveştile lor de viaţă, neterminate, de ură şi frustrare care se impregnează în ziduri, de mirosurile lor. Doar aici, viaţa „la comun“ devine insuportabilă.  

În urmă cu zece ani, cînd se mutase, colonelul reuşise să scandalizeze blocul. Fostul proprietar recuperase vila unde el ocupase o mansardă şi, ca să scape cît mai repede şi într-un mod onorabil de chiriaşi, le oferise cîte o locuinţă. Nu cu acte, însă plăteau o chirie simbolică şi li se garantase că nu-i va mai da nimeni afară cîte zile le mai rămăseseră de trăit, căci erau oameni în vîrstă. Colonelul adusese la bloc, din vila lui ultracentrală, un singur cufăr, însă acolo îşi ducea traiul, în pace şi bună înţelegere, un popor întreg de gîndaci. După exilul lor forţat, gîndacii care locuiau într-o ţărişoară de mărime medie spre mică – respectivul cufărul –, s-au trezit în situaţia de a cuceri un întreg imperiu, adică un bloc cu opt etaje şi vreo 60 de apartamente. Şi nu s-au dat înapoi. L-au invadat într-o singură după-amiază, strecurîndu-se prin cele mai ascunse şi nebănuite găuri, pătrunzînd în reţeaua electrică şi provocînd o pană de curent de proporţii. Iniţial, vecinii s-au isterizat şi au trecut la măsuri de exterminare în masă, însă, în scurtă vreme, gîndacii colonelului au început să fraternizeze cu alţii, aduşi de alţi bătrîni, de prin tot soiul de magherniţe şi dărăpănături ale Bucureştiului, şi nimeni n-a avut ce să le mai facă. Era blocul lor.  

Dar să revenim la colonel... Mi-am dat seama repede că armata îi disciplinase viaţa şi îi trasase un destin. Aşa cum spuneam, pensionarii au tabieturi. Al lui era să scuture haine şi preşuri peste balcon. Că le scutura dimineaţa era una – voia omul să le împrospăteze; că le scutura seara era din nou de înţeles – scăpa de praful de peste zi; însă plăcerea lui cea mai mare era să le scuture noaptea. Am numărat: îşi scutura bulendrele în medie de zece ori pe noapte. Şi pentru că era vară şi era foarte cald, dormeam cu toţii cu ferestrele deschise, aşa că visam numai preşuri, unele fermecate, care prindeau viaţa în mîinile colonelului, zvîcneau ca nişte cai nărăvaşi şi-şi luau zborul pe deasupra oraşului, ca-n povestea lui Aladin.

„Cu pensia pe care o am, te îmbrac din cap pînă-n picioare! N-ai vrea să ne unim garsonierele şi să trăim fericiţi împreună?“ mi-a zis într-o zi, pe un ton de parcă ar fi spus că afară sînt 20 de grade şi bate vîntul dinspre sud. Am zîmbit şi am răspuns politicos: „Nu, mulţumesc!“ Peste cîteva zile, prietenul meu l-a vizitat şi i-a făcut cadou nişte pantofi mai vechi. S-a bucurat mult, ai lui se scîlciaseră toţi.

Într-o vreme, îl vizita destul de des o fată cam de vîrsta mea, Alina. Îi făcea cumpărături, din cînd în cînd îi mai gătea. Probabil spera să moştenească garsoniera. Îi auzeam prin perete, sporovăind cîte o oră întreagă – vocea ei tînără, ca un ciripit vesel, a lui la început stinsă, apoi din ce în ce mai vioaie, pînă cînd devenea aproape o voce de bărbat, într-o conversaţie cu partenera lui de viaţă. Cînd fata s-a prins că nu era rost de moştenit nimic, n-a mai venit. L-am văzut pe colonel din ce în ce mai abătut. „Nu ştii ceva de Alina? Fata care venea pe la mine...“, mă întreba el cînd ne întîlneam la lift. Era ca o litanie, de fapt se întreba pe sine însuşi. Apoi venea noaptea şi începea să-şi scuture preşurile. Metodic, cu înverşunare. Abia atunci mi-am dat seama cît era de singur, de fapt, iar vălătucii de praf care ieşeau din preşurile lui inerte şi lipsite de viaţă, nu fermecate ca-n visele mele, erau ca o chemare, un strigăt disperat în noapte al unui om bătrîn.  

După plecarea Alinei, lucrurile au început să o ia treptat razna. L-am întîlnit o dată pe la piaţa Galaţi, răvăşit, cu cămaşa ruptă la umăr, parcă pornise într-o campanie de cucerire. Nu m-a recunoscut. Într-o noapte, cînd nu puteam să adorm din cauza căldurii şi a preşurilor, m-am dus în bucătăria care era lipită de a lui şi am început să cînt. Unul dintre cîntecele munţăreşti pe care le ştiam, din cele melodioase şi sfîşietor de triste, poate „Rîpa“ sau „Pădurea nebună“. Ştiam că e treaz şi că mă ascultă. Măcar atît puteam să fac pentru el – să-i ofer un cîntec.