În primii ani de liceu aveam un mic business: dădeam în cărţi (după infailibila metodă a bunică-mii – „ce ai în faţă, ce ai în spate, ce ai în cap, ce dai la picioare şi ce-ţi pică la aşternut“ – indiferent de modul în care se aranjau cărţile, „clientul“ era mulţumit) şi compuneam scurte epistole de amor pentru colegele care le aveau cu trăirile, dar nu prea le aveau cu scrisul. Primeam la schimb teme de-a gata la mate, ajutor gratuit în timpul tezelor la fizică, precum şi bunuri materiale: ţigări mentolate Kim, „cole“ la Anita, barul liceului, merdenele în pauze şi altele. Voi povesti doar despre scurta mea carieră de scrib.

Scrisorile de dragoste nu prea erau la modă (cel puţin băieţii le dispreţuiau), însă cînd fetele nu puteau să-şi exprime altfel sentimentele, deveneau absolut necesare. Lungimea lor putea să difere de la cea a unui bilet, la „cearceafuri“ de două-trei pagini, în funcţie de gradul de îndrăgostire al „clientelor“. În general, primeam informaţii succinte despre viaţa şi preferinţele băiatului respectiv, ca să-l pot atinge la punctul sensibil, aflam ce aşteptări avea „autoarea“ scrisorii de la el, apoi mă apucam să compun. Nu erau nişte capodopere, dar uneori funcţionau, măcar atrăgeau atenţia. În perioada respectivă eram îndrăgostită doar de scris şi de literatură, şi constatam cu tristeţe că, în viaţa reală, nimeni nu avea chef să scrie nimic. Mulţi dintre adolescenţii de vîrsta mea nu ştiau să lege două rînduri unul de altul şi atunci cînd le legau, erau uşor agramate şi penibile. Însă era valabil şi pentru adulţi. Nimeni nu mai primea scrisori. În plic, la căsuţa poştală. Acolo se adunau doar facturile. Nu mi-i amintesc pe nici unul dintre părinţii mei scriind vreo scrisoare cuiva, în acea perioadă. Pînă şi „moda“ de a trimite vederi din vacanţă – cu texte simpluţe, de tipul „vremea e frumoasă, apa e caldă, mîncarea e bună“ – trecuse. De precizat, pentru cei care nu ştiu, că în anii ’90 abia dacă se auzise de Internet, ca de-o ciudăţenie fără viitor, şi nu existau telefoane mobile. Aşa că eram îndreptăţită să cred că scrisul, ca îndeletnicire domestică şi formă de comunicare, era sortit să dispară în scurtă vreme. Era ceva desuet.

Şi iată că, 20 de ani mai tîrziu, după inventarea comunicării instant, de tip messenger, texualizarea vieţii de zi cu zi a devenit aproape o obsesie. Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva pe vremea cînd căutam „expresii frumoase“ pentru scrisorile de dragoste ale colegelor mele. De fiecare dată cînd merg cu metroul, observ că toată lumea tastează cu înverşunare (mai puţin hipsterii underground, care se încăpăţînează să citească cărţi adevărate, pe hîrtie, şi din fericire sînt din ce în ce mai mulţi). Şi de fiecare dată nu mă pot abţine să nu trag cu ochiul la vieţile altora, expuse într-un minimum de cuvinte şi de prescurtări, pe diferite ecrane.

Desigur, nu e literatură, nu sînt nici măcar texte epistolare decente, însă nu pot decît să mă bucur că obişnuinţa de a scrie s-a transformat aproape într-un fenomen social. O fată în jur de 20 de ani chatuieşte cu două prietene, în paralel. Ce îi scrie uneia, îi scrie şi celeilalte, dar cu alte cuvinte. Cu una e un pic mai autoritară, mai plictisită (sînt mai multe prescurtări), cu cealaltă – mai apropiată, mai mămoasă. Ce scrie? Scrie exact ce face (reproduc doar replicile ei): „Akum 2h am plecat de acasă“, „Da, în metrou“, „Akum, la victoriei, nuştiu dc nu mai pleacă“, „Păi, merg la curs“, „Dup-aia mă văd cu M. Sper :p“, „Păi, neam împcat“, „Tot supărată pe el, dar nu aşa tare :(„, „Am vb cu sorusa pe FB. Cică a fost la ea în seara aia“, „Da, măh, da“, „Sînt la romană akum“, „Nu ţiam zis că ajung akasă pe la 10?“, „Ai văzut poza? Ms mult pt like“, „Daa, e rochitza aia pe care am luato cu tine“, „Am slăbit 2k, intru în ea akum“, „Îi place lui M.“, „Stai că trebe să cobor. Vb mai tîrziu, bn?“

Mă uit în jur, sînt convinsă că cel puţin zece oameni din jurul meu dau raportul cuiva că au ajuns la Universitate. Existenţa lor se imprimă instant pe un ecran. Fiecare emoţie e un zîmbet, un LOL, o faţă căzută, o limbă scoasă. Trăiesc într-o lume vie, care freamătă, trăieşte stări felurite, pe care simte nevoia să le comunice. Deşi pe feţele lor imobile, blazate, nu se citeşte nimic.

Un băiat (25 de ani) îi scrie iubitei lui. Chiar ăsta e destinatarul mesajelor: IUBI. (Voi reproduce, din nou, doar replicile lui): „Hai, măh, că nu murea nimeni dak îţi încălzeai ceva de mîncare. Nu trebe să mă aştepţi pe mine. Îţi ia 2m.“ Iubi e nervoasă că el n-a ajuns acasă, nu vrea să mănînce singură. Şi e îngrijorată că şi lui îi e foame. „Ţiam zis că merg la dentist. Şi că ajung acasă pe la 8“, „Las cămi iau eu o sălăţică, cînd ajung acăsică.“ Şi continuă cu o serie de diminutive, ca să o împace pe ea. „Te iubesc, pufishor!“ Mă simt jenată, dar nu-mi întorc privirea. Mă uit la faţa lui impasibilă – nici un semn că ar iubi într-adevăr pe cineva. Dragostea e şi ea un automatism, un txt, un iepuraş care trimite inimioare şi pupici. Îmi amintesc de scrisorile de dragoste din liceu. Cîtă emoţie, cîtă trăire erau acolo! Cîtă suferinţă! Însă toate erau ale mele, nu ale celor care semnau scrisorile. Scrisul – ce formă înşelătoare de comunicare! Spui totul, dar de fapt nu spui nimic.