Gorillaz, Plastic Beach, Parlophone, 2010.

„Welcome to the world of the Plastic Beach!“ – ne anunţă cu insistenţă lătratul foarte bine temperat al bătrînului ogar Snoop Dogg, după o introducere orchestrală (să nu vă grăbiţi foarte tare să arătaţi clişeul cu degetul arătător sau să i-l arătaţi pe cel mijlociu, puţin mai încolo ne vom întîlni cu flautul, tabla, violoncelul şi viorile Orchestrei Naţionale de Muzică Arabă din Liban). Doamnelor şi domnilor, Damon Albarn, una dintre stelele tabloide din foarte colorata Cool Britannia a lui Tony Blair, s-a întors dintr-o călătorie lungă cît cinci ani – distanţa dintre anteriorul album de studio, Demon Days, şi această extrem de proaspătă operă semnată Gorillaz, Plastic Beach –, împreună cu desenatorul Jamie Hewlett, omul care l-a ajutat în inventarea celei mai faimoase formaţii de avataruri din istoria, întreagă sau doar recentă, a muzicii. Şi s-a întors, evident, schimbat. Nimic profund, pînă la urmă, dacă iau în considerare doar faptul că fostul vocalist al trupei Blur nu renunţă să se/ne convingă că subversivitatea, ironia şi amestecul sonor de confortabil şi inconfortabil pot fi lipite de o poveste cu personaje animate, împachetate şi comercializate cu succes maselor (o făcuse, oricum, de două ori pînă acum). Dar complet radical, dacă mă gîndesc la faptul că Plastic Beach se desparte, fără cine ştie ce regrete, de trecutul Gorillaz.
 
Lumea de astăzi a lui Damon Albarn (şi e una care-i depozitează exclusiv ideile despre muzică, pentru că britanicul s-a ocupat de toată bucătăria internă a acestui album, nemaiîmpărţindu-şi sarcinile cu alţi producători) arată altfel decît cele din 2001 şi 2005, chiar dacă e, în esenţă, tot un melting pot nebunesc de stiluri, sunete şi voci chemate să performeze opereta apocaliptică a unei planete îngropate în ritualurile de consum ale modernităţii, în care Lou Reed îşi rîde satisfăcut şi warholian în barbă – „Me? I like plastic!“ – pe „Some Kind of Nature“, în timp ce Mark E. Smith descalecă cum altfel decît turbulent – „Where’s north, from ‘ere?“ – din spinarea unei drum machine infernale, pe „Glitter Freeze“. Iar lista colaboratorilor e ceva mai lungă decît ne-am fi putut aştepta vreodată, pe lîngă cei amintiţi deja ea incluzîndu-i şi pe Kano, Mick Jones, Little Dragon, Paul Simonon, Mos Def, Gruff Rhys, Bobby Womack, Hypnotic Brass Enssemble, De La Soul, Bashy şi Sinfonia ViVa, o altă orchestră, una de muzică de cameră. Mai mult decît impresionant pentru un album care, dincolo de aparenta senzaţie a unei eterogenităţi şi densităţi abisale, respiră, totuşi, destulă coerenţă.
 
Din punct de vedere muzical, Albarn a schimbat sursele sonore din care s-a hrănit pînă astăzi proiectul Gorillaz – Dan „The Automator“ Nakamura şi Danger Mouse, producătorii celorlalte două albume ale grupului, aveau un alt background referenţial —, conectîndu-le la alte prize. Cîndva, imaginea viitorului arăta ca un cadru din 2001: A Space Odyssey, iar sunetul lui însemna un sintetizator care putea fi manipulat de entităţi precum Kraftwerk, Jean-Michel Jarre, Giorgio Moroder, Derrick May etc. De acolo îşi extrage Albarn noile ambiţii muzicale şi tot de acolo vine şi aerul de soundtrack retro-futurist de pe Plastic Beach, în care inimitabilul falsetto vag copilăresc al autorului, de pe cîntecele „Rhinestone Eyes“, „On Melancholy Hill“ sau „Broken“, picură stropi de melodramă într-o eco-poveste despre un viitor care se întîmplă, touché!, astăzi.