● The Irrepressibles, Superheroes, self release, 2020.

 Jehnny Beth, To love is to live, Arts & Crafts, 2020.

Albumele muzicale LGBT ale verii sînt pestrițe și indecise, precum cultura pe care o reprezintă. Genul (muzical, dar nu numai) se schimbă de la o piesă la alta, de la o strofă la alta – cele două albume au la fel de multe în comun ca participanții la paradele pride: în principiu, drapelul ROGVAIV, de pe care fiecare își alege nuanța cu care se identifică. Sînt puține nuanțele care se pot auzi pe ambele albume, sugerînd că, dacă putem vorbi de o scenă muzicală specifică, aceea ar fi una a divergenței – cîte bordeie, atîtea obiceie, iar dacă reiese un șablon, acela ar fi unul generic: dansabilitatea.

The Irrepressibles au scos unul dintre cele mai așteptate albume ale anului, după opt ani de tergiversări și vreo trei de tachinare cu single-uri sau EP-uri. Ceva s-a rupt, a trecut prea mult timp, s-au schimbat ei prea mult, ori li s-a schimbat publicul. În perioada de maxim succes (2010-2012) erau principalii competitori ai celor de la Antony and the Johnsons – pionierii esteticii falsetto-LGBT cu sensibilități derivate din pop, muzică clasică și de circ. The Irrepressibles au plusat cu ultimul ingredient – spectacole live elaborate și lamentații teatrale hipnotice – pînă prin 2015, cînd au început să renunțe la recuzită, iar îngerii fără sex au „tranziționat” în muritori cu blugi. Așa au și rămas – noul album lasă impresia că rațiunea de a exista a grupului era rivalitatea cu Antony, iar de la momentul cînd acesta a murit (renăscînd în cîntăreața Anohni), The Irrepressibles și-au pierdut busola. Fiecare piesă pare compusă și cîntată de altcineva. Se poate specula pe seama motivelor tergiversării albumului – explicată oficial printr-o lungă perioadă de explorare în cluburile berlineze. Cineva a dansat pe rupte în toți anii ăștia și s-a ocupat de muzică doar în stări tranzitorii de afterglow, ori lăsînd amicii recrutați prin cluburi să umple golurile din piesele dance scrîntite, mai mult alcătuite din mouse decît orchestrate. Rămînem cu amintirea primelor două albume și cu rolul de Gandhi al iubirii sexuale universale pe care îl juca atunci protagonistul trupei, bizarul Jamie Irrepressible.

O surpriză mai plăcută a venit în schimb dinspre capătul ceva mai feminin al spectrului sexual, franțuzoaica Jehnny Beth – consacrată prin succesul de acum cîțiva ani cu trupa femme-punk Savages; suficient de celebră încît albumul să obțină sprijinul producătorului Atticus Ross (Oscar pentru muzica din filmul despre Facebook), actorului Cillian Murphy, vocilor de la The xx și Idles. Contribuțiile nu-s menite să umple spații goale și crize de inspirație, căci albumul debordează de idei care n-aveau cum să încapă pe un album Savages – intenția aici e mai pop și mai exuberantă. Albumul acompaniază volumul de proză activist-erotică lansat recent de protagonistă și pare că încearcă alt gen muzical pe aproape fiecare piesă – mai puțin rock, căci nu vrea să intre în spațiul trupei sale principale. Ceva spirit punk tot răzbate, la nivel vocal, cu versuri răspicate în contrapondere cu instrumentația bazată pe pian, coarde, trip-hop – formulă prin care se izolează toată agresivitatea în voce. Răzbate o subtilă ambiție de a-l imita pe David Bowie, feblețe mai veche a artistei care pică bine pe poziționarea androgină-SF a albumului – pe una dintre piese mintea artistei e „urcată în cloud” pentru a se conecta la iubirea universală, pe alta e încărcată în trupul unui bărbat și se trezește subit posedată de masculinitate toxică – „There’s no bitch in town / Who doesn’t understand / How hard my dick can be”. Las asta aici, să văd dacă mai citește cineva recenziile pînă la capăt.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.