● Kim Gordon, No Home Record, Matador Records, 2019.

Există în No Home Movie, ultimul film al regizoarei belgiene Chantal Akerman, o secvență, chiar la început, în care camera unui telefon filmează un copac, aflat într-un peisaj deșertic, clătinat cu putere de vînt. Sînt ascunse, probabil, în acest cadru multe obiecte ale interpretării, dar o să apelez la unul singur – exilul. Exilul ca plecare de acasă, chiar dacă aceasta se numește moarte, ca în cazul lui NHM. Exilul ca plecare de acasă, chiar dacă aceasta se numește divorț.

Este cazul primului album solistic lansat de Kim Gordon, membră fondatoare, compozitoare, basistă, chitaristă, vocalistă într-una dintre cele mai iconice formații ale rock-ului alternativ american, Sonic Youth. (Scurt pe doi, Sonic Youth a încetat să mai existe acum opt ani, în secunda în care Gordon și Thurston Moore, o altă sfîntă treime întemeietoare din trupa newyorkeză – pentru conformitate, Lee Ranaldo era cealaltă –, au divorțat.) În aparență, dacă ar fi să începi acest album, lansat în octombrie anul acesta și numit No Home Record (și) ca trimitere către mesajul filmului lui Akerman, cu „Paprika Pony“, o surprinzătoare fantezie jumătate-tango-jumătate-footwork, umplută cu spoken words – „What am I? / Just not a girl / A woman / Give me a finger/ Trigger ticker / I’m not done still“–, ai crede că KG a divorțat la fel de repede și de sound-ul disonant al Sonic Youth. „Don’t Play It“ arată și ea ca un exercițiu muscular, cu al său infinit loop de noise techno. „Cookie Butter“ nu împinge lucrurile mai departe, dar, apelînd la o drum machine, un bas dubstepist și o serie de declamații impenetrabile la persoana I: „I saw / I knew / I remember / I liked / I met / I awaken / I wish / I have / I saw / I approach / I fucked / I think / I won’t / I was born / I fell / I drank / I miss / I pretend / I protect / I eat / I drink / I forget / I buy / I drive / I walk / I run / I’ve seen...“, se așază confortabil tot în această foarte contemporană Kim Gordon. Dar să nu uităm faptul că ea a fost acolo ca să cînte prohodul no wave-ului, atunci cînd Sonic Youth intra pe ușa Neutral-ului lui Glenn Blanca pentru a ieși, în acel îndepărtat an 1982, cu un EP inclasabil. Așa că unele reprize de pe No Home Record reclamă avangarda newyorkeză a începutului de ani ’80. „It’s a good life, / I am delicious, / Delicious, / Air BnB! / Pull the towels and water bottles, / Bubble wrap me, / Bubble wrap me. / Air BnB! / Air BnB! / Air BnB! / Air BnB! / Could set me free!“ spune, dacă mai era nevoie, „Air BnB“, o comprimare a unei istorii (contra)culturale în patru minute și zece secunde. Așa cum „Earthquake“ devine cea a unei istorii personale: „This song is for you, / If I could cry and shake for you, / If I could cry and shake / I’d lay awake for you. / I’ve got sand in my heart for you. / You want me to see you, / Are you twelve? / You want me to be you / When you’re twelve“.

La 38 de ani de la debutul cu Sonic Youth, Kim Gordon debutează cu un LP solo care surfează coerent prin epoci, orașe, vieți și visuri americane eșuate: „The end of capitalism / Winners and losers / Lyrical waxing / Shopping of a cliff“.

Paul Breazu este jurnalist.