John 5 & The Creatures, Sinner, Big Machine Records, 2021.

 Tom Morello, The Atlas Underground Fire, Mom + Pop Music, 2021.

Chitara, instrument falic în esența lui simbolistică, a produs eroi și legende mai ușor decît alte instrumente. Hendrix, Page, Clapton, Van Halen, Santana, eroii blues, folk și jazz au înflăcărat inimi cu ajutorul chitarei. Instrumentul rezistă în fața invaziei muzicii electronice și a scăpat, poate cu ajutorul jazz-ului și al blues-ului african, de spectrul denunțării ca instrument al colonialismului. Fiecare generație se laudă cu doi-trei chitariști vîrfuri de lance, pe care dacă nu i-ai văzut ai trăit degeaba. Discuțiile de acest tip (și topurile din presă cu cei mai buni chitariști din istorie) sînt dominate de șaizeciști-șaptezeciști, nu se mai vorbește cu același aplomb de chitariști rock după 1990.

Se cuvine însă să ne întrebăm cine sînt Hendricșii și Jimmy Page-ii ultimilor 30 de ani – ar trebui ei aleși dintre labili (Frusciante), sihaștri (Buckethead), narcisiști (Josh Homme)? E nevoie să fie ideologi sau doar spectaculoși instrumentiști? Desigur, trebuie să fie bărbați – s-a stabilit că e instrument falic, există chiar un subgen numit „cock rock” (nu știu să existe vreun corespondent feminin). Propunerile pe care le fac în acest articol țin cont și de prolificitate, dar și de spiritul muncitoresc și de un oarecare statut „underdog” pe umerii cărora s-au clădit și succesele altora.

John 5 a fost membru în trupele unor David Lee Roth, Marilyn Manson, Rob Zombie, a cîntat sau compus pentru Ricky Martin, Rod Stewart, Lynyrd Skynyrd. Albumele sale solo îmbină standarde jazz, country și compoziții rock ce exploatează îmbinări nebănuite între tehnica chitaristică și distorsiunea electronică. Chitara îi este organ – o are mereu la el, o duce la interviuri ca să ilustreze lucruri pe care le spune, recent se plîngea că dezvoltă boli profesionale de la utilizarea excesivă a instrumentului. Noul său album amestecă standarde consacrate de Django Reinhardt, Ray Charles și Freddie Mercury cu colaborări avîndu-i invitați pe Peter Criss (Kiss) și Dave Mustaine (Megadeth). Motivul pentru care John 5 nu e pomenit încă în aceleași enumerări cu Steve Vai ori Satriani e moștenirea imagistică (machiaj, coperte, titluri) rămasă de la Marilyn Manson și Rob Zombie, probabil la sfatul consilierilor de marketing. John 5 va trebui să realizeze că puștii care l-au apreciat drept clovn al lui Marilyn Manson cel mai probabil nu știu cine a fost Django Reinhardt (și viceversa).

Celălalt erou proletar al chitarei recomandat aici e Tom Morello. E unul din puținii nouăzeciști din lista Rolling Stone a celor mai buni chitariști din toate timpurile, măcar două dintre trupele sale avînd parte de succes de masă (Rage Against the Machine, Audioslave), iar activismul său neomarxist precedă cu mult propunerea legislativă USR privind interzicerea propagandei și simbolurilor comuniste. Tom Morello a fost mereu în căutarea unui sound inconfundabil. Pe lîngă mult-trîmbițata (tentativă de) relansare Rage Against the Machine, în ultimii ani l-au ținut ocupat cîteva albume colaborative în care și-a pus compozițiile solo (de pandemie) la dispoziția unei game pestrițe de amici: Atlas Underground Fire are printre invitați și un boomer (Bruce Springsteen), și un zoomer (un nepot), și un reprezentant al grunge-ului prins la mijloc (Eddie Vedder), și un punker (vocea de la Refused), și un countryman (Christ Stapleton), și un raggaeman (fiul lui Bob Marley), și pe DJ-ița palestiniană Sama’ Adbulhadi. Mai sînt și alții, dar cred că e suficient pentru a evidenția ce fel de prieteni are Tom Morello. Nu știu dacă își dorește mai mult să fie ținut minte de istorie ca apologet al lui Fidel Castro sau ca inovator al chitarei rock – corect ar fi să-l ținem minte cu ambele.

Aron Biro este autorul blogului https://aronbiro.blogspot.com.