Steven Wilson, Future bites, Caroline International, 2021.

 The Pineapple Thief, Versions of the truth, Kscope, 2021.

Cu muzica lui Steven Wilson am o relație în care iritarea alternează cu admirația – pînă acum cele două faze alternau între perioade diferite, proiecte diferite, acum a reușit însă să le stîrnească pe același album, un experiment deepfake în care nu e clar care, dintre prog-rock și disco, e subiectul măsluirii și care e metoda.

Nu îmi dau seama cît de popular e Wilson prin părțile noastre – cine își ia lumina de la premiile Grammy poate l-a remarcat pe listele de acolo în urmă cu vreo zece ani, în infama categorie Best Surround Sound Album care îi elogia mai degrabă talentele de inginer de sunet. Mare parte a carierei sale a prestat astfel de servicii, alterînd, uneori iremediabil, sound-ul unor trupe (Anathema, Opeth, portofoliul casei de discuri Kscope). Recent ne-a vizitat la festivalul Artmania, unde și-a declarat blasfemic preferința față de pop și muzica ABBA, sugerînd ambiții de Eurovision după aproape 30 de ani în care a condus o revoluție a rock-ului progresiv ca lider al grupului Porcupine Tree. E vorba de sortimentul prog-rock englezesc, alternativă la cel de peste Ocean poate mai cunoscut la noi – Dream Theater, Rush etc. (totuși cele mai bune materiale românești de gen sînt tributare tulpinii britanice, vezi trupa byron).

Temele noilor piese – demența digitală, narcisismul și alte simptome ale epocii deepfake – nu dau doar mesajul, ci și meta-statutul de album rock ce pare să fi fost interceptat de hackeri chinezi și remixat clandestin într-un fel de pop brit-asiatic. Recenziile compară materialul cu alte schimbări radicale de direcție, însă aici e mai mult decît art-rock deconstructiv, e un pop progresiv generat de Inteligențe Artificiale din șabloane descoperite în creierul lui Wilson prin intermediul cine știe cărei tehnologii experimentale de la Elon Musk. Piesele sînt vii, învață din iritarea ascultătorului devenind gradual plăcute. Protagonistul încearcă să construiască alianțe și cu garda veche, avîndu-l invitat pe Elton John să recite cîteva cuvinte; în același timp, face un pariu cu viitorul și cu industria muzicii deficitului de atenție.

„Pînă îmi fac eu de cap, preluați voi sound-ul care mă caracteriza”, așa pare să-i fi instruit Wilson pe cei de la The Pineapple Thief, pe care i-a atras în portofoliul Kscope destul de devreme, încît grupul să pară destinat a umple golul rămas în urma destrămării Porcupine Tree. De altfel, Gavin Harrison, toboșarul porcilor spinoși (mai recent și al legendarilor King Crimson), are pe noul album The Pineapple Thief un aport imens, tobe fragile cu eleganță post-jazz, dar mai simpliste structural – acea strategie less is more cu care Wilson și-a instruit colaboratorii e demonstrată aici prin spețe de manual. E o formă de rock ergonomic care se poate mula pe diverse tipuri de auditoriu, în care instrumentele nu se înghesuie să cînte deodată, intră și ies din scenă conform unor roluri dramatice mai degrabă decît urmînd partituri. Refrenele sînt fundamental prietenoase, ușor de confiscat în remixuri pop. The Pineapple Thief substituie cu succes și pe recent destrămații Anathema, albumul fiind angajat să mențină în viață un soft-rock intubat prin secțiile ATI ale industriei muzicale, prea nestrident ideologic încît să atragă atenția ascultătorului surescitat politic.

Nu știm cînd vor mai da tîrcoale astfel de muzicieni premiilor Grammy. „Wet Ass Pussy” și misecuvinismul TheWeeknd stabilesc acum prioritățile într-o decompensare clinică a industriei, deși secțiunea rock e încă decentă la Grammy (dar conține la fel de puțin rock ca noul album Steven Wilson, e posibil ca aceasta să și fie miza materialului).

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.