● Leonard Cohen, Thanks For The Dance, Columbia Records, 2019.
● Julia Jacklin, Crushing, Polyvinyl Record Co., 2019.
Tehnologia deepfake va fi o mină de aur pentru show business – industria cinematografică a început să distribuie în filme actori care nu mai sînt în viață, iar cea muzicală a descoperit beneficiile comerciale ale albumelor post-mortem. Johnny Cash e campionul absolut al albumelor produse in absentia, de către rude sau casele de discuri care-i gestionează drepturile creative postume; e important totuși în viață să recunoști un zombie cînd îl auzi.
Leonard Cohen are un statut de legendă comparabil cu al lui Cash, iar cu albumul Thanks for the Dance face la rîndul său pasul în această ingrată parte a carierei. Fiul său ne asigură că piesele s‑au înregistrat în sesiunea albumului precedent, iar asta poate să însemne orice. Cert e că avem cel mai mare număr de invitați de pe un album Cohen, chemați să fasoneze piese neterminate – majoritatea poezii recitate, versuri pe care Cohen ezita să le onduleze de teamă să nu i se topească în gură; se afla într-un punct în care îl interesa cuvîntul mai mult decît ambalarea sa muzicală. Unii se întreabă cum a ajuns Kanye West să fie menționat în poeziile publicate postum de Cohen. Ne putem întreba mai departe cum au ajuns pe acest album Beck, Damien Rice, membri The National, Arcade Fire, Broken Social Scene. Deși a fost dintotdeauna mai mult poet decît muzician, adesea ajutat de producători și partenere să-și alcătuiască muzica, pe nici unul dintre materialele sale nu a fost mai puternică senzația că s-a încropit o ceremonie în jurul unui duh aflat în trecere, fără planuri de a se întinde la discuții. Fanii Leonard Cohen vor fi sfîșiați între teroarea posibilității ca idolul din Turnul Cîntecului să fi fost supus tehnologiei deepfake și bucuria de a asculta aici două-trei bijuterii între care sîntem lăsați să extrapolăm și să comemorăm. Pentru alții, simpla auzire a timbrului cohenian e suficient motiv de sărbătoare, însă existența albumului poate fi la fel de supărătoare precum visele cu apropiați ce au decedat recent.
Cu jumătate de veac mai tînără, Julia Jacklin e genul de artistă care ar fi fost ochită de Cohen – nu neapărat pe cînd era tînăr, căci pînă în ultima clipă acesta s-a înconjurat de muze feminine, de la acompaniatoare la compozitoare care-i croșetau unele piese ori, caz notoriu, gestionare ale finanțelor sale artistice. Putem doar să ne imaginăm un duet cu Jacklin, căci hit-ul „Body“ de pe noul album intitulat Crushing sună ca o preluare după Cohen cu voce feminină – de la versurile la persoana a doua la minimalismul instrumental lăsînd spații generoase unei melodii murmurate. Restul albumului e împestrițat cu ceea ce se așteaptă azi de la un album indie folk – ceva dansant, ceva necizelat pentru a inspira naturalețe, o voce hibrid între standardul dream pop și regretata Dolores de la The Cranberries. Așadar, materialul e eterogen, însă evidențiază un simț al melodiei prea des sacrificat de scena indie milenială cu lejeritate de garage band – la doar al doilea album, o găsim pe Jacklin mai aproape de murmurul lui Cohen și depresia cronică a lui Dolores. Poate fi o caracteristică a scenei australiene recente – alte nume ca Marlon Williams sau Aldous Harding vin cu o ofertă similară, a melodiilor vocale purificate, exprimînd în cuvinte simple, dar ticluite, fluctuații emoționale ale unor personalități tinere vulnerabile.
Avem, în concluzie, două albume ce vor fi apreciate de către melancolicii care consumă muzica în scop terapeutic – efectul e scontat, chiar dacă materialul lui Cohen s-a distilat în laboratoare, iar Julia Jacklin se distra nu demult cîntînd prelucrări după Avril Lavigne.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
