„Zona euro e cu mult mai puternică decît se crede. Iar cînd se vorbeşte despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic investit în acest proiect“ – a spus Mario Draghi, preşedintele BCE, la o conferinţă din Londra în luna iulie. Remarca sa explică perfect de ce uniunea monetară continuă să existe, în ciuda prognozelor euroscepticilor. Draghi a mai declarat că „euro este ireversibil şi vom face orice este necesar pentru a-l păstra“, ceea ce a calmat considerabil bursele internaţionale pînă în ziua de azi.

Cînd a făcut aceste declaraţii, Draghi ştia că îşi pune credibilitatea în joc şi că nu avea dreptul la bluff. Iar în septembrie, s-a ţinut de cuvînt, lansînd un program nelimitat de cumpărare a obligaţiunilor de stat, în schimbul unei stricte condiţionalităţi privind asistenţa financiară. Cu acest plan, Draghi a admis ceea ce economiştii cereau deja de doi ani, şi anume ca BCE să devină creditor de ultim resort, pentru a evita atacurile speculative asupra statelor fragile şi asupra monedei unice.

Pînă în prezent, UE a fost foarte eficientă în a adopta reforme de convergenţă economică pe termen lung, în schimb a fost extrem de ineficientă în a aborda în mod urgent problemele acute ale crizei euro. În faţa acestei situaţii, BCE a decis în final să intervină pe cont propriu, în ciuda opoziţiei Germaniei.

Desigur, dacă acest program era lansat mai repede, probabil că astăzi UE n-ar mai fi intrat într-o nouă recesiune, şomajul nu ar fi la un nivel atît de înalt, iar băncile europene nu ar fi trecut prin acelaşi şoc ce le-a costat sute de miliarde, în lichidităţi pierdute. Totuşi, mai devreme decît niciodată, UE, prin intermediul BCE, a demonstrat din nou că nu e doar o simplă organizaţie, ci un proiect ireversibil, în care se investeşte în continuu.

Alături de programul BCE, care e un pas foarte important spre întărirea uniunii monetare, se află Pactul Fiscal, care a fost semnat de 25 din cei 27 membri ai UE. Această reformă ar fi primul pas spre o uniune fiscală în sînul UE. Desigur, deocamdată nu este vorba despre crearea unor taxe federale şi nici despre armonizarea sistemelor de impozitare. Însă Pactul Fiscal prevede crearea unui sistem centralizat de validare a bugetelor naţionale, cu sancţiuni automate în caz de excese. Ceea ce îl poate face un instrument eficient de luptă contra indisciplinei bugetare, de evitare pe viitor a repetării unui scenariu grec.

Pînă în acest moment, 8 ţări membre ale zonei euro, din 12 necesare, au finalizat procesul de ratificare a Pactului Fiscal. În Franţa, Estonia şi Irlanda, procesul de ratificare este în curs, existînd şanse foarte bune ca tratatul să intre în vigoare în ianuarie 2013. În România, deşi ratificarea a avut loc, din motive neclare aceasta încă nu a fost depusă la Bruxelles.

Însă pactul fiscal îşi are limitele sale, deja vizibile. Dacă acesta ar fi existat de la crearea zonei euro, state precum Spania ori Irlanda nu ar fi fost niciodată sancţionate pînă în 2009 – pentru că nu erau niciodată în deficit, ci, din contră, aveau venituri bugetare excedentare, stimulate în special de boom-ul imobilar. Or, liderilor politici nu le place să ţină cont de indicaţiile unui eurocrat cînd economia merge excelent. Iar pentru nerespecarea acestor recomandări, tratatul nu prevede nici un fel de sancţiuni.

Problemele Irlandei şi Spaniei sînt identice cu ale Islandei. Toate au fost disciplinate, cu bugetele publice puse în ordine. În schimb, sistemul bancar, ce a alimentat în ultimul deceniu o enormă bulă imobiliară, a intrat în colaps. Desigur, şi guvernele poartă o parte din vină, pentru că nu au ştiut să reglementeze industria bancară, doar au preferat să culeagă taxe din veniturile bancare excesive. Pentru a preveni acest gen de situaţii – în care statul flirtează cu băncile în timpuri bune şi trebuie să le salveze de la faliment în timpuri nefaste – se impune o uniune bancară la nivel european.

Despre o astfel de idee se discută din iunie, după ce oficialii germani au declarat în mod repetat că băncile spaniole ar putea fi finanţate direct de către MES doar în cazul unei uniuni bancare. Propunerile nu s-au lăsat mult aşteptate, Comisia Europeană fiind, ca de obicei, un iniţiator ambiţios. Propunerea iniţială era ca toate cele peste 6 mii de bănci din zona euro să treacă sub aripa BCE într-un mecanism unic de supraveghere. Într-o uniune bancară, reglementările privind capitalul şi lichiditatea, inclusiv schemele de protecţie a clienţilor, ar fi unice. Însă cel mai important, în caz de insolvabilitate, băncile vor fi recapitalizate nu din banii unui singur stat, ca în prezent, ci dintr-un fond special, cel mai probabil MES. Acest punct este esenţial, pentru că ar rupe cercul vicios prin care statul şi sistemul bancar se afectează reciproc: statul se împotmoleşte în datorii injectînd sute de miliarde în sistemul bancar, iar băncile se expun riscului suveran, fiind forţate să finanţeze împrumuturile statului.

O uniune bancară ar evita şi actuala fragmentare din zona euro. În ultimii doi ani, băncile germane au început să evite piaţa franceză, băncile franceze şi germane se retrag din Spania, băncile spaniole se retrag din Portugalia, iar din Grecia a plecat cam toată lumea. Aceste mişcări interne izolează tot mai mult zonele vulnerabile, împiedică circulaţia liberă a capitalului şi complică enorm obiectivul BCE de a avea o transmisiune monetară eficientă în toate statele zonei euro. Astfel, fragmentarea zonei euro duce de fapt la fragmentarea Pieţei Unice, un pilon esenţial al UE.

Propunerile ambiţioase ale Comisiei Europene vor fi cu siguranţă temperate de membrii mai reticenţi ai UE, precum Germania. Wolfgang Schäuble a declarat deja că Germania nu doreşte să cedeze controlul tuturor băncilor către BCE, invocînd dificultăţi de ordin administrativ, propunînd în schimb ca BCE să controleze doar băncile majore, adică între 20 şi 60 de bănci. În realitate, opoziţia germană e probabil mai mult motivată politic, băncile de economii regionale fiind foarte influente politic. În plus, este bine cunoscut că şi băncile mici pot crea probleme. În Spania, criza imobiliară a pornit nu de la jucătorii mari, Santander ori BBVA, ci de la casele mici, regionale, care, ironic, au obţinut finanţări masive de la landesbank-urile germane. În plus, o uniune bancară incompletă ar putea afecta încrederea investitorilor în băncile mici, ce nu vor fi reglementate la fel de sever.

Desigur, să monitorizezi eficient 6 mii de bănci nu e un lucru aplicabil în cîteva luni. Este nevoie de investiţii în sisteme, infrastructură şi cadre calificate, care, toate, necesită timp. Însă aceste dificultăţi nu trebuie să reducă din voinţa de reformare, mai ales cînd miza reformei este întărirea Pieţei Unice. Tocmai de aceea, Comisia Europeană prevede implementarea uniunii bancare în 3 faze: mecanismul trebuie definitivat pînă la finele acestui an; de la 1 iulie 2013 băncile mari să treacă sub controlul BCE; iar din 2014 BCE va prelua controlul asupra tuturor băncilor europene. În acelaşi timp, sarcinile administrative vor rămîne delegate instituţiilor locale, mai ales că BCE nu dispune încă de capacitatea logistică şi de personalul necesar pentru a le gestiona.

Germania doreşte, de asemenea, să aibă o mai mare putere de vot decît are în cadrul BCE (un stat = un vot), de frică să nu fie din nou ignorată, cum a fost recent în cadrul BCE. Suedia se îngrijorează despre dreptul de vot al statelor ce nu sînt membre ale zonei euro. Temeri similare au şi alte state non-membre a zonei euro, precum Cehia, Ungaria sau Polonia. Pentru a tempera aceste critici, un vot cu o majoritate calificată ar putea fi o soluţie de compromis. Luxemburg, de asemenea, ar putea să aibă mari rezerve faţă de o eventuală uniune bancară, avînd în vedere statul său special de centru financiar cu un cadru juridic atractiv. Multe bănci europene şi-au deschis filiale la Luxemburg pentru a crea montaje financiare ce ar fi imposibile în alte ţări. Pe de altă parte, Franţa şi Germania au interes deosebit de a vedea Luxemburgul în noua uniune bancară, pentru eliminarea unor avantaje de ordin fiscal şi juridic ce le poate oferi Marele Ducat.

Oponenţii ideii sînt aceiaşi. George Osborne, ministrul de Finanţe britanic, deşi susţine proiectul, a declarat că Marea Britanie nu va participa într-o uniune bancară ce ar obliga contribuabilii britanici să plătească pentru recapitalizarea băncilor europene. Nefiind parte din zona euro, nesemnatară a pactului fiscal şi deja ferm opusă noului proiect privind taxa pe tranzacţii financiare, Marea Britanie nu e interesată de acest proiect. Cerinţele Marii Britanii privind privilegii speciale pentru piaţa financiară londoneză, fără a suporta nici un cost, sînt, evident, inacceptabile pentru UE şi nici nu merită a fi discutate.

Încă e neclar dacă această reformă necesită o nouă modificare a tratatului UE – Comisia Europeană susţine că nu, Germania, Finlanda şi Olanda au altă opinie. De altfel, cele trei se opun în prezent şi unui ajutor retroactiv pentru băncile spaniole şi irlandeze. În orice caz, uniunea bancară, dacă e dusă cu bine la capăt, ar putea deveni cea mai importantă reformă financiară de la crearea euro. UE ar căpăta astfel autoritatea asupra supravegherii financiare şi ar scoate de sub povara statelor asigurarea stabilităţii bancare.

Astfel, convergenţa economică din sînul UE urmează a fi construită pe trei piloni: o uniune monetară în care BCE devine creditor de ultim resort, o uniune fiscală, ale cărei baze s-au pus recent, şi, în final, o uniune bancară, în care controlul băncilor este transferat de la nivel naţional la nivel european. Drumul către convergenţă nu e uşor, însă, după vorbele lui Draghi, nu trebuie subestimată voinţa şi capitalul politic investit în Uniune. De fapt, premiul Nobel obţinut de UE nu face decît să confirme cît de remarcabilă este această Uniune. După 50 de ani de pace şi stabilitate, UE este, probabil, cel mai de succes proiect politic de la crearea SUA. Acum, UE trebuie să demonstreze că poate deveni şi cel mai de succes proiect economic.

Corneliu Harea este colaboratorul Europuls pe chestiuni economice şi lucrează în prezent pentru Société Générale Paris în calitate de analist financiar pe sectorul pieţei monetare. Originar din Chişinău, a absolvit Masterul „Bănci şi Finanţe“ al Universităţii Paris-Dauphine, iar de curînd a devenit asistent universitar la Universitatea Panthéon-Assas.

Articol obţinut prin intermediul Foreign Policy România