În filmul Florence, excelenta actriță hollywoodiană Meryl Streep reactualizează cinematografic un caz bizar din New York-ul primei jumătăți a secolului XX. Este vorba despre povestea „sopranei” Florence Foster Jenkins. De ce folosesc ghilimele pentru cuvîntul soprană? Pentru că fix în acest detaliu se află unicitatea istoriei în cauză. Doamna Florence habar nu avea să cînte, era ceea ce, în limbajul modern, numim o impostoare perfectă. Și totuși – atenție! – ea a devenit o celebritate în epocă, a avut „fani”, cum s-ar zice, din nou, astăzi, a ajuns chiar să dea un concert, la finalul „carierei”, pe însăși scena sofisticatului și prestigiosului Carnegie Hall. O găsiți menționată, în prezent, în diverse surse, întrucît „a rămas”, cum ar veni, în istorie. Ce a dus la o asemenea anomalie, fie și într-un mediu mai permisiv cu experimentul artistic, de tipul celui american? Greu de explicat rațional. Aș observa că nici „sursele” amintite și nici filmul (altfel, foarte bun) nu reușesc să aducă lămuriri absolute în raport cu neobișnuita situație. Strict speculativ, se poate broda o narațiune justificativ-analitică, lucru pe care îl încerc eu însumi aici, dar faptul în sine, trebuie admis, va constitui mereu un mister. O enigmă istoriografică, potrivită pentru declanșarea „scenariilor”.

Așadar, Florence, fiică a unui bogat avocat și, implicit, moștenitoarea unei averi impresionante, studiase, în tinerețe, pianul, instrument la care avusese, se pare, unele rezultate pozitive. Ambiția sa supremă a fost însă postura de solistă de operă, angajînd, în acest scop, o armată de specialiști care să o pregătească. Acum începe, cu adevărat, circul. Specialiștii respectivi (autentici: printre ei se numără nume faimoase de muzicieni de peste Ocean ai anilor interbelici) se arată „sensibili” la donațiile finaciare extrem de generoase ale doamnei Jenkins, construind ipocrit, în jurul noii „soprane”, butaforii de legitimare și mitologizare. Toți îi spun că e o revelație muzicală, că va revoluționa scena operei mondiale, că are, în fine, geniu interpretativ, deși evită subtil să fie asociați public cu ea. Interesant, personajul se înconjoară și cu un cerc ciudat de adulatori (amatori în domeniul muzical) care o ridică, idiotic, în slăvi. Rolul cel mai important în conspirația „tăcerii” și, deopotrivă, a „admirației”, din existența lui Florence, l-a jucat, cu precădere, ultimul său soț, St. Clair Bayfield, un actor englez ratat, care mituiește pe toată lumea, consecvent, cu scopul de a păstra vie minciuna „excepționalității” derutatei lui consoarte. Nici o aluzie răutăcioasă nu trece de scutul protector.

Prin urmare, mistificarea ia proporții colosale, cuprinzînd, în derularea sa neverosimilă, „complici” din toate mediile: servitori, vînzători de ziare, muzicieni, impresari, public (da, da, spectatori amuzați de prestația scenică deplorabilă a lui Florence o ovaționează totuși în final, participînd astfel la nebunia generală), oameni de radio, oameni de afaceri și alții. Ca atare, se asistă la înălțarea unei veritabile „piramide” de falsificare a istoriei. Că falsificarea nu a funcționat în cele din urmă (au existat și jurnaliști care au scris adevărul, oricît de mult s-a chinuit St. Clair să-i oprească, pe propteaua sumelor imense de bani aruncate în joc, doamna Jenkins fiind declarată la un moment dat, oficial, „cea mai proastă cîntăreață de operă din toate timpurile”) constituie o altă poveste. Semnificativ mi se pare faptul că s-a putut închega o farsă de dimensiuni urieșești. Și nu numai atît. Uimitor se dovedește, de asemenea, amănuntul că împricinata nu a știut nimic, crezînd că reprezintă, realmente, o minune a operei. Analiștii contemporani ai fenomenului susțin că „ignoranța” în chestiune venea dintr-o curiozitate tehnică: doamna Jenkins nu realiza că falsează! Ea „se auzea” cîntînd excepțional! Una era „realitatea” din mintea („auzul”) sopranei și alta „realitatea” de pe scenă. Florence o trăia doar pe cea dintîi.

Disjuncția de mai sus te pune, să recunoaștem, pe gînduri. Știm cu toții că ne scufundăm în „adevărurile” noastre intime, definind în afară, văzînd carevasăzică în exterior, numai contururile „realităților” experimentate deja în forurile noastre interioare, dar oare și auzim altfel sunetele universului înconjurător? Cazul Foster Jenkins sugerează că da și de aceea mă declar înspăimîntat. Aud, vai, atît de des, în societatea românească de azi, țipete terifiante din numeroase și copleșitoare direcții. Dacă ele sînt, Doamne ferește, triluri de privighetoare, iar mintea mea le deformează, tulburător, caracterul genuin? Opriți, vă rog, conspirația tăcerii! Treziți-mă neîntîrziat! Vreau să gust și eu din „muzica sferelor”, intonată, deduc, atît de armonios – de-a dreptul sublim – de actuala generație de români. Nu mă lăsați captiv în mistificare! Eliberați-mă, vă implor, din bucla temporală caragialiană a „simțitului” enorm și „văzutului” monstruos!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.