Nava Sea Watch 3, a unei organizații umanitare germane, aflată sub pavilion olandez, a salvat, pe 12 iunie, 53 de migranți pe mare, în largul coastelor libiene. Autoritățile italiene au acceptat să primească 13 persoane. Ceilalți 42 de migranți au rămas pe vas, vreme de două săptămîni, timp în care căpitana Carola Rackete a încercat să ia legătura cu mai multe state, cu reprezentanța Comisiei Europene și cu Înaltul Comisiariat ONU pentru refugiați. Nu s-a găsit o soluție. Nimeni nu a vrut să-i primească.

Accesul în portul insulei Lampedusa era blocat: guvernul de extremă-dreaptă vrea să oprească exodul refugiaților pe teritoriul Italiei. Zile în șir, comunitatea internațională a fost paralizată. Ici și colo, cîte o declarație politică – dar nici o soluție. În cele din urmă, căpitana a decis să forțeze blocada pazei de coastă italiene și a acostat la Lampedusa, unde cei 42 de oameni salvați de pe mare au fost debarcați și conduși spre centrul de primire pentru refugiați. Carola -Rackete a fost arestată, iar nava Sea-Watch 3 a fost confiscată de autorități. Rackete riscă acum o amendă usturătoare și pînă la 10 ani de închisoare pentru forțarea blocadei, iar organizația umanitară trebuie să plătească 50.000 de euro pentru eliberarea navei confiscate. Odiseea celor 42 de pasageri nefericiți ai navei de salvare și ezitările autorităților de a interveni (ba chiar tentativa de a bloca misiunea) au trezit numeroase reacții. Cele mai multe, foarte pasionale. Pe de o parte, susținere necondiționată pentru acțiunile Carolei Rackete, pe de altă parte, condamnarea gestului ei nesăbuit de a încălca legea și de a sparge blocada autorităților. Din această polemică lipsește însă dezbaterea esențială: cea despre valorile europene. Mai ales că e vorba de o problemă recurentă. În ianuarie, aceeași navă a fost blocată în larg în condiții similare, cu 32 de migranți la bord. Aceștia au fost pînă la urmă debarcați în Malta, care i-a acceptat doar în urma unei redistribuiri între mai multe state europene.

Negoțul acesta cu viețile salvate pe mare, petrecut cînd la vedere, cînd în spatele ușilor închise, „schimbul“ acesta de oameni, transferul responsabilității pînă la disoluția ei totală, recursul la tot felul articole de legi și tratate doar pentru a nu prelua migranții salvați și aflați în pericol pun Europa în situația unui faliment rușinos în ceea ce privește umanismul. Cel mai grav în toată această poveste e, dincolo de blocada doar în aparență legală impusă de Italia asupra navelor cu migranți, criminalizarea misiunilor de salvare. Ca și cum apărarea frontierelor (de cine?) ar fi mai importantă decît protejarea vieții. Prin refuzul de a se conforma ordinului autorităților italiene, Rackete a pus în evidență tocmai acest conflict între convențiile internaționale cu privire la drepturile omului și deciziile politice de conjunctură adoptate de politicieni populiști.

Totodată, incidentul acesta nefericit arată și inerțiile și incoerențele politice – din Italia și din Europa. Ministrul de Interne Matteo Salvini acuză Europa că lasă Italia să se descurce singură cu fluxul incontrolabil de refugiați. El este susținătorul înverșunat al unui sistem funcțional de redistribuire a migranților între statele europene. Dar, în același timp, e și prietenul politic al grupului de la Vișegrad, adică al statelor care refuză categoric aplicarea acestui mecanism. Și, în timp ce 28 de state dintre cele mai prospere ale lumii, cu 500 de milioane de locuitori, încearcă să negocieze politic o soluție, o navă cu 42 de oameni la bord plutește în derivă, în căutarea unui port…

Dincolo de criza de moment, rezolvată în ultimă instanță printr-un gest radical de căpitana Rackete, rămîn șovăielile și poticnelile sistemice. Care e politica Uniunii Europene (și a statelor europene) în Africa și, în general, în zonele subdezvoltate ori de conflict de unde provin cei mai mulți migranți? Ce e de făcut pentru a stabiliza aceste regiuni? Ce poate face Europa pentru a rezolva durabil crizele umanitare aflate la originea exodului?