„Victoria“ pretinsă de cei 28 de lideri europeni, în urma Consiliului din 7 şi 8 februarie, nu este deloc şi una a cetăţenilor europeni. Iar în România, discuţia a luat-o pur şi simplu razna. Sigur, nu este rău că liderii au ajuns la un numitor comun în spinoasa chestiune a bugetului multianual 2014-2020. Un nou eşec ar fi produs, probabil, nervozitate pe pieţe – şi aşa, perspectivele de creştere pentru zona euro şi întreaga Uniune sînt firave, chit că în 2012 moneda comună a infirmat previziunile cele mai sumbre şi a supravieţuit.

Înţelegerea din 7 şi 8 februarie este aşadar una bună pentru pieţe şi i-ar putea ţine la distanţă pe speculatorii financiari. Preţul este însă imens pentru cetăţeni. Liderii europeni au mers pe linia minimei rezistenţe. Nu viziunea a triumfat, ci lipsa ei. Nu proiectul european, ci politicianismul naţional. Confruntată la nivel global cu o Americă în curs de redresare, cu o Chină în continuă ascensiune, cu dinamismul unor noi puteri, precum Brazilia sau India, dar şi cu ambiţiile unei Turcii tot mai încrezătoare în forţele ei, Uniunea Europeană are nevoie de un proiect care să o scoată din anii prelungiţi de letargie. Sîntem, totuşi, cea mai mare piaţă a lumii, potenţialul de creativitate este imens, ne bucurăm de cel mai bun sistem de educaţie şi de cel mai înalt standard de viaţă dintre toate regiunile lumii. În pofida dificultăţilor economice din ultimul timp, proiectul păcii şi dezvoltării a fost totuşi un succes. Regiuni sau chiar naţiuni întregi au ieşit din sărăcie, vecinii Uniunii nu simt ameninţarea la frontiere, ci, din contră, îşi doresc, la rîndu-le, să fie primiţi înăuntru.

Dacă 2012 a adus stabilizarea financiară – aici, intervenţia Băncii Centrale Europene s-a dovedit decisivă –, anul acesta ar trebui să pună Uniunea Europeană în faţa unui amplu proiect de relansare. Adevărat este că mijloacele comune rămîn puţine şi limitate. Şi aceasta, în pofida faptului că ameninţarea la adresa zonei euro a obligat la creşterea coeziunii – aşa au apărut Six Pack, acordul interguvernamental zis şi „pactul fiscal“, uniunea bancară. Bugetul multianual, chiar dacă înseamnă numai 1 şi ceva la sută din produsul intern brut al tuturor membrilor, era unul dintre instrumentele comune. Unul cît se poate de firav, dar oricum, la îndemînă.

Ei bine, tocmai acest instrument a fost sacrificat pe altarul alegerilor din Germania şi sub presiunea premierului britanic David Cameron, împins de la spate de euroscepticii conservatori, de avîntul grupărilor „independentiştilor“ britanici ai lui Nigel Farage şi de campania deşănţată a tabloidelor din Insulă. E regretabil, dar în Europa tot mai puţine alegeri se cîştigă pentru Europa, ci mai curînd împotriva ei. Cele cîteva zecimi de procent din PIB-ul european, sacrificate de liderii europeni, vor putea fi prezentate alegătorilor din aceste ţări drept o frumoasă victorie împotriva Europei. Iar unii, entuziaşti, îşi vor da votul.

Dar ce s-a pierdut? Politica de coeziune, de exemplu, unde au fost operate reduceri de 30 de miliarde faţă de proiectul Comisiei. Mai puţine şanse, deci, pentru regiunile mai sărace de a recupera din distanţa ce le separă de cele mai bogate. Mai mult, au fost tăiate alocaţii din domenii vitale pentru construirea unei Uniuni Europene bazate pe o coeziune sporită, pentru o Uniune mai puternică. Bugetul pentru interconectarea reţelelor de transport, energie şi comunicaţii va avea 11 miliarde în minus, faţă de cele 40 propuse de Comisie. Au fost reduse bugetele pentru educaţie, în condiţiile în care programul Erasmus s-a dovedit în timp un succes. Cînd a lansat proiectul iniţial, de 1033 de miliarde de euro, Comisia Europeană afirma că alocaţiile vor duce la „o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii.“ Mai poate fi vorba despre aşa ceva, în momentul de faţă?

Din păcate, în România, discuţiile au fost alterate – cum altfel? – de războiul politic dintre palatele Cotroceni şi Victoria. Preşedintele Băsescu s-a prezentat la Bucureşti drept învingător, aducînd ca argument o alocare suplimentară de 6 miliarde de euro pentru România, comparativ cu actualul buget multianual. Premierul Ponta, dimpotrivă, s-a arătat dezamăgit: preşedintele a obţinut prea puţin, se putea mai mult. O dezbatere meschină, dominată de mentalitatea de asistat a politicianului român în raport cu partenerii europeni.

De fapt, ideea nu este de a obţine mai mult, în detrimentul altora. Nu am intrat în Uniunea Europeană pentru a sta cu mîna întinsă la Germania sau la oricare altul dintre partenerii noştri. Am intrat într-un proiect al păcii şi dezvoltării, în care solidaritatea joacă un rol important.

Poate că un alt negociator ar fi obţinut cu cîteva miliarde de euro mai mult, la masa de la Bruxelles. Sau poate nu. N-avem de unde să ştim. Asta însă nu schimbă tabloul general.

Pe de o parte, problemele noastre interne rămîn aceleaşi. Înainte de a se arunca să critice, premierul Ponta ar fi trebuit să-şi convoace guvernul pentru a stabili ce este de făcut pentru ca bugetul alocat României – mare, mic – să poată fi cheltuit integral şi, mai ales, cu folos. Şi mai ales, ce facem pentru ca, în contextul dat, să recuperăm ceva din decalajul care ne separă de centrul şi vestul Europei şi să evităm pericolul provincializării României în raport cu Europa. Un pericol pe care actualul buget european îl conţine.

Pe de altă parte, oricît de mult am trage de un miliard sau mai multe din coşul comun, nu ne putem imagina o Românie puternică în afara unei Europe mai puternice. Or, ceea ce au decis liderii la Bruxelles, pe 7 şi 8 februrie, nu răspunde nici pe departe acestui scop. Este pentru prima dată în istoria Uniunii cînd alocaţiile bugetare scad de la un ciclu la celălalt.

Cu toată retorica politică a zilei, istoria va reţine că preşedintele României, Traian Băsescu, a fost acolo unde s-a luat o decizie departe de potenţialul Uniunii Europene şi de aşteptările cetăţenilor ei. Iar aceasta poate fi numită oricum, numai victorie nu.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.