Două vorbe despre o traiectorie religioasă paradoxală. Între cei 12 mari zei ai Romei, Mercur e un tip simpluț. Pînă și numele lui, care vine de la merx, mercis, „marfă”, e de o transparență dezolantă. Vorbim de un zeu al plebei care prezidează frust asupra tranzacțiilor comerciale și mai ales asupra profitului adus de ele. Treptat însă, sub influența greacă, Mercur roman se apropie tot mai mult de prototipul lui mitologic, Hermes. Elenizarea lui e vizibilă deja de la teatrul plautin la poezia augustană, dar mai ales în epoca imperială, și în artă mai mult ca oriunde. Așa devine el mesager, patron al călătorilor, dar și al oratorilor, ba chiar, la Horațiu, și al poeților. Pe scurt, un fel de Ulise al zeilor – mincinos, hoț, isteț, irezistibil. Un nivel de complexitate de neînchipuit pentru vechiul garant sacru al bursei grîului.

Lucrurile se complică însă și mai mult. Din perioada augustană încolo, parțial datorită influențelor dinspre filozofia medio-platonică, Mercur intră într-un rebranding prin care asupra lui se transferă vechile competențe psihopompe ale lui Hermes, ce decurgeau din natura zeului grec de intercesor între Zeus și Hades. Mercur, care pînă de curînd n-avea nici în clin, nici în mînecă cu cimitirul, primește acum misiunea de a conduce sufletele morților în lumea de dincolo. Arta funerară romană îl răsfață. Îl vedem participînd la răpirea și înapoierea fiicei lui Ceres, Proserpina, de către Pluton, și la alte asemenea episoade care presupun traficul dinspre lumea aceasta către cea de dincolo: tot el o conduce pe Euridice în Infern, de unde, altă dată, îl ajută pe Hercule să-l răpească pe Cerber. E de înțeles de ce, pentru romani, acesta era zeul în mîinile căruia să-ți încredințezi sufletul pentru călătoria sa cea mai importantă. El este, de altfel, și un însoțitor ideal al copiilor, datorită grijii pe care i-o purtase cîndva micului Dionysos; așa se explică de ce în arta funerară romană atîția copii sînt portretizați ca Mercur. Iar zeul nu e doar un ghid care-și face datoria fără să-i pese. Pe operele cele mai reușite, ca pe celebrul relief cu Orfeu și Euridice, Hermes/Mercur are o tristețe aparte, și la fel pe un sarcofag (azi la Skt. Petersburg), pe care doi soți sînt despărțiți de ușa lumii de dincolo, întredeschisă de zeu.

Aproape firesc, asemenea skill-uri îl fac pe neguțătorul și bancherul Mercur să devină și o excelență cenușie a practicilor magice. Pe geme apare uneori cu planta moly, pe care i-o oferise lui Ulise ca să poată face față poțiunii Circei, sau ajutînd alți eroi să-și procure atribute magice. În Egiptul epocii imperiale, Mercur sincretizat cu Thot (ale cărui statuete de bronz ajung pînă în Dobrogea) inspiră, ca Hermes Trismegistos, speculațiile eschatologic-religioase/magico-filosofice din Corpus Hermeticum. (O relație privilegiată cu Egiptul se poate datora și implicării sale în salvarea lui Io/Isis, iar apropierile de Anubis sînt documentate de Apuleius și, în artă, de statuetele lui Hermanubis.) Pe de altă parte, pe sarcofagele romane zise „prometeice”, Mercur e implicat într-o întreagă doctrină ezoterică a sufletului. Pe un mozaic (azi la Damasc, secolul III d.Chr.), titanul alcătuiește corpurile omenești din argilă, iar Mercur aduce sufletul (reprezentat cu mantie și aripi de fluture), care se împotrivește. Gestul acesta, extraordinar de interesant, prin care anima protestează și se opune intrării în corp, apare și pe un sarcofag tot de-atunci, aflat azi la Luvru. Un secol mai tîrziu, același mit e considerat potrivit pentru un sarcofag de copil de la Roma, pe care sînt în plus reprezentați, într-o (doar aparent) stranie viziune pan-religioasă, Adam și Eva.

La personalitatea mercantil-funerar-magică a lui Mercur se adaugă – nici nu se putea altfel, la Roma – o față politică. Cel mai vechi și mai frecvent atribut al lui Mercur, caduceul (toiagul pe care se încolăcesc doi șerpi), devine rapid un simbol al păcii și prosperității, preluat în artă, după nevoi, de Concordia, de Felicitas, apoi de Pax. Toate aceste personificări erau reprezentate în contexte propagandistice, de la monede la basoreliefuri, ca siluete feminine, al căror tratament, în paranteză fie zis, uneori se apropie de reificarea lor în unele reclame de azi.

S-au păstrat și portrete în care Brutus sau Marcus Aurelius au cerut să fie reprezentați cu caduceul și buclele caracteristice ale lui Mercur. În arta romană, Mercur poartă într-adevăr acest toiag, dar și sandale cu aripi, o pălărie cu boruri largi, și ea cu aripi, sau punga de bani. La Pompei, ca și în provinciile nord-vestice ale imperiului, el este cea mai populară divinitate în arta romană, concurat doar de Venus, respectiv Iuppiter. În întregul imperiu, Mercur e zeul cel mai des reprezentat în statuetele de bronz. O asemenea statuetă găsită în Apulum, înaltă cît palma și turnată plin, îl arată pe Mercur cu două aripi în păr, ținînd în mîna dreaptă o mare pungă cu bani, supradimensionată optimist. Acest atribut-cheie este asociat cu zeul încă de cînd Roma începe să bată monedă (secolul III î.Hr.). Punga, de altfel, îl deosebește pe Mercur roman de Hermes, zeul grec neavînd atribuții legate de comerț, pe care insistă atît de mult artiștii romani, în orice caz în provincii. Mercur rămîne însă un zeu burghez și metafizic, cu competențe atît comerciale, cît și psihopompe. Din Dacia (Aquae) vine o dedicație către zeu pusă de un oficial al legio VII Claudia pe care nu îl interesează Mercur al mărfurilor și profitului. Zeul e numit în acea inscripție gubernator, călăuza – poate pentru că romanul nostru, aflat în misiune, călătorise din Moesia în Dacia.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Sursa foto: http://www.getty.edu/art/exhibitions/ancient_luxury/