Ce aşteptăm de la ediţia asta a Turului Franţei?

Munţi şi minunăţii. Asta aşteptăm. Aşa zic francezii de obicei, dar acum realitatea depăşeşte clişeul. Toate cele patru masive sînt în program, motiv pentru care acesta nu este Turul Franţei, ci Turul jumătăţii Franţei: fără Normandia, Bretania, Loara, Bordeaux şi toată coasta Atlaticului, fără Périgord. Ăsta a fost sacrificiul pentru a regăsi (aproape) toate pantele imaginabile pe care se va scurge sudoarea cicliştilor precum o zeamă sacrificială. Vosgii, Masivul Central, Pirineii şi Alpii fac din acest Tur un montagne-russe cum rar se vede. Pică bine. Cursa, cel puţin la începutul ei, pare mai deschisă ca oricînd. Francezii speră că, la aproape 35 de ani de la ultimul lor succes, vor răsturna destinul rău. Dar destinul, azi, e un produs de laborator. Nu ţi-l faci dacă nu ţi l-ai pregătit picătură cu picătură. Pic, pic, pic! Acesta e sunetul sportului. Picăturile chinezeşti ale marilor structuri cvasi-naţionale îi exclud pe amatorii de poezie şi vinuri bune care vorbesc graseiat. Asta dacă n-au căpătat un pic de accent flamand, aşa cum se întîmplă cu primul tricou galben solid, Julien Alaphilippe, care e francez tot aşa cum Roxana Mărăcineanu e ministrul Sportului în Guvernul Dăncilă. În Turul ăsta, mulţi îl aşteaptă pe Egan Bernal, omul-rachetă. Ascensiunea lui, în ciuda apetenţei pentru căzături, e fulgerătoare. Acum doi ani era un anonim care cîştiga Turul Sibiului dominînd plutonul – lucru nemaivăzut – şi la Bîlea, şi la Păltiniş. Acum e parte a proiectului de zeci de milioane al celui mai bogat englez. Cînd am vorbit cu el, într-o zi caldă din centrul României, am descoperit un om simplu, care avusese visul nebun de a deveni jurnalist politic. Apoi cineva i‑a făcut un test de efort şi aşa a ajuns aproape de Lună, un teritoriu altădată al unui oarecare Armstrong. L-am întrebat despre dopaj. S-a uitat fix la mine şi mi-a spus că nu ştie cum cineva care trişează mai poate privi în ochii copiilor lui. A fost foarte convingător. Mai tîrziu mi-am dat seama că nu are copii. De fapt, cu toţii sîntem copii. Vrem să credem, deşi nu credem. Iar de la Turul Franţei trebuie să aşteptăm acelaşi lucru mereu: o poveste de adormit copiii. După-amiezele cu lavandă, cer şi un pic de somn sînt mici bucăţi de paradis.