O mică învăţătură confuciană. Ne-a învăţat că nu ne-nvăţăm minte. LʼÉquipe de sîmbăta trecută: „...totul s-a decantat, clasamentul e îngheţat şi, dacă nu ne-o pica cerul în cap, nu trebuie să fii Premiul Nobel pentru matematică (vezi bine! – n.a.) ca să-ţi dai seama că Primoz Roglic nu va avea nici o dificultate să-l ţină la distanţă pe Tadej Pogacar”.

Chestia cu cerul în cap e cam ca „dacă mîine nu vine sfîrşitul lumii mă duc la plajă”. Păi, cîte şanse sînt să vină?! Dom’le, în Turul Franţei a venit şi i-a luat pe toţi ca din oală. Totul era stabilit, masa pusă, meniul precomandat. Dictatorul sloven Roglic mersese ca pe şine. Partizanul sloven Pogacar a pus dinamită sub ele. Şi gata! În ultima zi posibilă, pe ultima pantă admisibilă, i-a smuls şunca din sendviş fix înainte să muşte definitiv. Aşa ceva se întîmplă rar şi are tendinţa de a nu se mai întîmpla pe măsură ce sportul devine o ştiinţă care robotizează pasiunea. Totul e calculat, măsurat, pregătit, un milion de date sînt analizate pentru o aplicare perfectă. Nu mai e loc de improvizaţii, de „nebunii”, de schimbări bruşte de destin. Ei bine, iaca! Totul a zburat în mii de cioburi.

În povestea de 117 ani a Turului Franţei, Tadej e cel mai tînăr învingător din ultimii 116! De fapt, e cel mai tînăr, punct. Henri Cornet terminase în 1904 pe locul 5 şi a fost declarat cîştigător după descalificarea primilor patru. Îţi trebuie ţicneala unui nou venit care se aşază la masa nobililor, îi tutuieşte pe toţi, le mănîncă friptura, le ia banii din buzunar şi pleacă fluierînd, lăsîndu-i îngheţaţi de atîta tupeu. La încălzirea dinaintea etapei decisive, Roglic arăta ca un mecanism scufundat în concentrare. Pogacar, la bustul gol, se bălăngănea pe bicicleta statică, ascultînd nonşalant muzică la căşti şi purtînd ochelari fumurii de stradă. Bine, după care a şi trebuit să poată, la nici 22 de ani, să-şi spulbere conaţionalul rival pe şosea (asta cu doi sloveni luptîndu-se pentru victoria finală sub ochii uluiţi ai francezilor, spaniolilor, britanicilor sau columbienilor e de roman). Deci a şi putut. Şi, scuzaţi că stric un pic petrecerea, dar chestia cu „a putea” în sport e o treabă veche, aproape la fel de veche precum cea mai veche meserie din lume. Şi e iarăşi o lecţie pe care nu o vom învăţa niciodată.