„E multă suferință în lume, /dar și în filmele coreene.” Așa începe un poem din volumul Dmitri: genul cinic al lui Dmitri Miticov, pe care îl recomand din start, pentru că veți avea multe de învățat, inclusiv despre educație, din această carte cu o caligrafie impecabilă a gesticulației interioare. Dar dacă el folosește aici versurile mai sus citate într-o cheie cinic-ironică, eu am să mă folosesc de ele pentru a radiografia, desigur, destul de superficial în aceste rînduri, un fenomen educațional. Veți înțelege, sper, pe parcurs, legătura.

De cîțiva ani buni se vorbește în domeniu despre faptul că viziunea educațională, la nivel de finalități ale educației, scopuri și ideal educațional, ar fi dezvoltarea personală. De altfel, conceptul este formulat explicit și în legea învățămîntului, în paragraful care identifică idealul educațional românesc. Nimic mai frumos și mai nobil, aș zice.

Fac un salt și mă raportez, punctual, la simulările din acest an școlar, pentru a vedea cum se reflectă acest obiectiv în plan concret, al realizării, înainte de a mă ridica iar puțin înspre o încercare de surprindere mai generală a problemei. La aceste simulări, cele mai mari probleme le-au ridicat exact cerințele care țin de paradigma dezvoltării personale, aș zice. Astfel, la bacalaureat, cerința care viza argumentarea necesității implicării civice a fost o piatră de încercare. Mai întîi, pentru că efectiv elevii nu au știut ce înseamnă implicare civică. Mulți au confundat-o cu implicarea statală sau cu respectarea legislației. Dincolo, la evaluarea națională, itemii care solicitau o opinie despre valoarea lecturii cu voce tare și cel care solicita compararea fragmentului de text dat cu alt text literar citit sau studiat. Ambii itemi din sfera aceasta, a dezvoltării personale. Așadar, deși finalitatea procesului educațional ar trebui, teoretic, să fie tocmai dezvoltarea personală, exact la acest nivel apar sincopele, problemele. De ce? Am mai multe răspunsuri, printre care faptul că profesorii se focalizează strict pe transmitere de informație este cel mai simplu și mai incomplet.

În fapt, dacă faci o mică cercetare (iar eu am făcut una mai amplă, o am încă în curs), conceptul în sine, din perspectivă pedagogică, nu este suficient teoretizat, nu este circumscris. Lipsa acestei circumscrieri teoretice este o problemă și cred că ar fi necesar să se lucreze în acest sens, cu o atentă implicare din partea științelor educației, dar și a psihologiei.

Simplificînd la maximum, aș spune că pașii dezvoltării personale ar fi cunoaștere, autocunoaștere și acțiune pozitivă asupra sinelui. Pentru a explica, trebuie să fac un ocol. Cele mai îndepărtate cercuri ale acestuia țin de un mental colectiv foarte păgubos și de centrarea educației exclusiv pe cunoaștere. În privința mentalului colectiv, aș spune că el este viciat de o tendință excesivă de a îi privi pe ceilalți cu ochi critic, de a-i judeca, de a-i anula. Bîrna din ochiul nostru, ascunsă de paiul din ochiul celuilalt. Celălalt e prea gras sau e slab de-l bate vîntul, cutare e iar borțoasă, cu burta la gură, X e într-un fel, iar Y e în alt fel. Slavici, în Gura satului, a prins memorabil acest mental colectiv. Nu ne întrebăm care sînt de fapt realitățile din spatele judecăților noastre și nu vedem, adesea, firescul din ceea ce poartă celălalt ca însemn. Apoi, obsesia transmiterii cunoștințelor. Sîntem tributari unui sistem educațional care perpetuează, încă, transmiterea de informație. Mai puțin integrarea acesteia într-un sistem de valori, apoi interiorizarea ei printr-un filtru al umanului, care să permită și educarea propriului caracter și a propriei personalități într-o formulă de creștere pozitivă.

Aplicat puțin pe domeniul limbii și literaturii, am ajuns să am o viziune destul de amară cu privire la tot ce înseamnă cultivarea valorilor pozitive în școală. Sîntem, din punct de vedere cultural, tributari exprimării suferinței, angoasei, durerii, fricii. Toate acestea se justifică din punct de vedere cultural. Pentru că o operă de artă este adesea expresia unei traume profunde sau pentru că, mult mai simplu, literatura își propune să surprindă umanul aflat la limită, altfel ar fi plictisitoare, ternă. Știți bine ce spunea Tolstoi, nu e cazul să repet. Dar cînd trec în planul educației, aceste expresii ale limitei umanului devin perturbatoare ale unui proces echilibrat de dezvoltare personală, dacă nu sînt interpretate în manieră potrivită. Operele literare (și mă gîndesc mai ales la cele pe care le găsim în canonul școlar) nu evidențiază explicit, aproape nici unele, valori ca recunoștința, bucuria, echilibrul interior, ci din contra, teama, rușinea, competitivitatea sau perfecționismul, durerea etc., toate acestea fiind extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea personală, dacă sînt percepute în sine ca valori, iar actul interpretativ nu se duce spre o redimensionare a lor, situare în estetic și analiză ca punct de plecare spre respingerea lor în planul dezvoltării personale. Să iau un exemplu, Ștefan Gheorghidiu, din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război al lui Camil Petrescu. Abordarea tradițională este pe linia evidențierii dramei intelectualului lucid. Dacă facem însă din el un model, pentru că intelectual, analitic, introspectiv etc., cultivăm valori greșite, care sînt interiorizate de elevi. Nu observăm acolo patologia. Gelozia, invidia, orice sentiment dus la extrem formează, în fapt, tablouri clinice. Frustrarea hipersensibilă, isteria. Incapacitatea de a accepta lumea și omul de dincolo altfel decît el îl proiectează prin propria voință. În fapt, blocajul în asemenea obsesii îl împiedică în primul rînd pe el să evolueze și să fie un practicant al bucuriei vieții. Gestul final, cînd, în urma experienței războiului, lasă în urmă tot, nu este nici el, de fapt, salvator. Este doar o formă de resemnare și de superioritate.

În fine, ce vreau să spun (pentru că aș putea duce argumentația și pe o seamă de alte texte) este că îmi doresc o schimbare reală de paradigmă. Nu schimbarea autorilor, nici a operelor literare, ci a perspectivei. O altă manieră de interpretare, în acord cu o paradigmă a dezvoltării personale. Iar începutul ar trebui să vină de la programele școlare, cele care urmează să fie scrise, pentru liceu. Și de la manualele școlare care le vor orienta profesorilor demersul. Pentru că drama din filmele coreene și din literatură nu trebuie să sufoce viața, în care e bine să vedem totuși pozitivul, dacă nu vrem să fim îngenuncheați de ea. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.