Pentru ideea că poţi muri şi învia fără să fii neapărat ştim noi cine. Aceste două cluburi au intrat în faliment şi acum au revenit în elită după nenumărate chinuri, rătăciri, procese, greşeli şi capitulări ale speranţei. Dar nu speranţa trebuie să moară ultima, ci pasiunea. Dacă există azi acolo unde nu le mai vedea nimeni nu cu mulţi ani în urmă, Rapid şi FC U Craiova au renăscut pentru fix cei care sînt răspunsul la întrebare: oameni incapabili să accepte că echipele de care s-au legat sufleteşte cu lanţuri de galeră ar putea să mai existe doar într-un album cu fotografii sau în statistici.

Într-un fel, cele două, lăsînd la o parte patronatul şi asocierea nefericită, în cazul Rapidului, cu o putere politică, reproduc ideea originară a unui club de fotbal. Mai multe persoane legate de acelaşi hobby purced la a se asocia şi a urma în comun o activitate în cadrul unui grup cu identitate proprie. Sigur, în cazurile celor două, care nu sînt identice, povestea trebuie nuanţată. Trebuie aduse în discuţie nevoia de revanşă sau interese de toate felurile, dar e probabil ca nimic să nu se fi întîmplat dacă în spatele celor care au reorganizat aceste cluburi nu ar fi stat mase importante de fani susţinînd mereu drumul cîteodată poticnit al subiectului pasiunii lor. Sînt destule echipe azi în Liga 1 născute din ambîţul unui primar sau din amorul propriu al vreunui patron. Mai toate stau în echilibru între a fi şi a nu fi pentru că nu e nimic autentic care să le susţină, ele cresc şi descresc după cum respiră, mai greu sau mai uşor, genitorul lor. De aceea revenirea Rapidului şi Craiovei sînt, apriori, veşti bune, dincolo de posibilele derapaje ale lor sau ale suporterilor care le acompaniază.

Legiuni de formaţii au luat ochii şi apoi s-au desfiinţat pentru că au fost doar vehicule pentru calcule financiare sau politice. Şi vor mai fi astfel de cazuri. Era nevoie să mai apară şi contrabalansul. Sigur, nimic nu e săpat în piatră. Nimeni nu e la adăpost de vreo sminteală. Această Craiova e a unui patron încarcerat după o decizie definitivă a instanţei, iar Rapid a arătat atîtea diviziuni interne încît cîteodată părea că trebuie făcut apel la ONU pentru a impune un armistiţiu. E fotbal, nu Festivalul Enescu, ce naiba!