Într-atît încît atunci cînd şeful olimpismului românesc, Mihai Covaliu, a anunţat că visează la 6-8 medalii, unul dintre predecesori i-a transmis public că s-ar putea să se întoarcă de la Tokyo cu mîinile virgine. Ori poate doar cu o sabie de samurai ca amintire, pe care eventual să o şi folosească în sensul tradiţional de după pierderea unei bătălii. Şi cînd prevestitorul acestui gen de apocalipsă e Ion Ţiriac te poţi gîndi că nu vorbeşte în dodii, că tot el a prevestit starea de dezagregare a sportului nostru încă de acum douăzeci de ani. Un sport care, faţă de cele care se respectă, e ca împachetatul de acadele la colţul străzii comparat cu industria de dulciuri elveţiană.

De la sistemul de stors de medalii socialist dus la extrem am căzut la stadiul producţiei de atelier a capitalismului de tejghea, unde fiecare face ce poate, după cît îl duc puterile şi banii părinţilor. Ca atunci cînd mergeam la Jocurile Olimpice fix în spiritul celor spuse de baronul de Coubertin, ca să fie drumul cu oameni. Ultima oară cînd România n-a apucat nici un aur a fost la Berlin. Pe atunci stadionul îl saluta pe cel care declara Jocurile deschise cu mîna dreaptă întinsă oblic spre înainte. Deci ne pregătim să facem istorie în regim de isterie. Să vedeţi scandalul şi ruşinea care ne vor cuprinde! Noroc că n-o să ne ţină mult. O să ne întoarcem la ale noastre, adică la fiecare pentru el, la emigrări, la parcat pe locurile persoanelor cu dizabilităţi, la aruncat chiştoacele-n drum şi la înlocuirea orelor de educaţie fizică şi sport cu cele de mate, chimie sau fizică. Şi la scutiri. Inclusiv de la a vedea dezastrul pe care îl lăsăm în jurul nostru.

Jocurile Olimpice vor fi încă un termometru înfipt în fundul naţiunii noastre pentru a vedea dacă avem temperatură. Şi dacă avem, ce? O să mergem la spital? O să chemăm ambulanţa? O să sunăm, Doamne fereşte, la 112?! Nu mai bine stăm cu băţul bine vîrît acolo unde e şi ne prefacem că ne e bine? Păi, nu la asta am fost cel mai bine antrenaţi în ultimii 42 + 30 de ani?