E vară, aproape miez de noapte, și scriu articolul acesta cu gîndul la Sf. Gheorghe unde voi ajunge mîine, spre seară. De la Cluj, unde am lăsat în urmă TIFF-ul, pînă pe Magheru, etajul 8, unde sînt acum, și pînă la „Anonimul“ de la vărsarea Dunării în mare, parcă nici nu-i așa mult, cînd e vară, cu aer de vacanță, oricît de mult ai avea de lucrat în timpul ei. Cred că v-am mai zis cît de mult iubesc acest anotimp și că prefer oricînd zăpușeala înăbușitoare, toridă, a Bucureștiului de vară, ploilor reci uneori ale Clujului și vîntului. Clujul mi-e drag prin multe altele, și prin puținele lui zile călduroase, în raport cu cele care au condiții meteorologice ostile mie.

Cam divaghez. Mi-e bine acum, un bine incert, așa cum e probabil orice bine, căci e permanent amenințat de ceea ce a fost înaintea lui și, mai ales, de ceea ce vine după el. Ceva ce nu poate fi prevăzut. Predictibilitatea e întotdeauna fragilizată de necunoscutele inerente. Cum să leg toate astea de mai sus, care par cumva (chiar sînt) prea personale, subiective, de ceea ce vreau să dezvolt în acest articol?

Aș putea să o fac pornind de la TIFF. Am văzut puține filme anul acesta, vreo trei, un motiv fiind și munca, altul fiind și disconfortul pe care mi-l creează temperatura scăzută a Clujului noaptea, pentru a sta în aer liber. Acum, aici, pe Magheru, cu fereastra deschisă, auzind mișcările străzii spre miez de noapte, poți sta practic în maiou și tot pare că ai prea multe pe tine. La aceeași oră, alaltăieri, la Cluj, mă zgribuleam de frig, cu cămașă și bluză, urmărind Malmkrog, ultimul film al lui Cristi Puiu. Să nu vă așteptați să mă iau acum de discursul regizorului de dinainte de film. Am făcut-o pe Facebook, unde mai zic și impresii puse în cheie ironic-parodică uneori. Dar acum, trecînd de la frigul iernii din film la cel al nopților de vară clujene și la căldura bulevardului bucureștean, nu ironii de Facebook vreau să joc.

Din fluviul dialogal pe care, ca într-un maraton, timp de trei ore și mai bine îl dezvoltă personajele, splendid gestionate actoricesc, îmi găsesc tîrziul pretext al acestui text într-o secvență decupată scurt, în care se vorbește despre popoarele așa-zis înapoiate. Contextul e mai amplu, dus spre fenomenul globalizării/europenizării, dar sămînța din el, relativ la aceste popoare, este în dilema: sînt aceste popoare niște simple prizoniere ale unui primitivism etern, inutile cultural, sau nu? N-au dat nici un Don Quijote și nici o Mona Lisa. Dar poate doar nu le-au dat încă.

Să dezvolt legătura. Kogălniceanu, pe la 1840, condamna „dorul imitației”, care „s-a făcut la noi o manie primejdioasă”. Citez din memorie, după nouă ore de volan, sper că destul de exact. Junimiștii, ceva mai tîrziu, sînt împotriva imitațiilor, văzute ca atentate teroriste la adresa spiritului național, care, încă nedefinit cultural, ar risca să nici nu mai ajungă la această definire. În imitații, Maiorescu găsește „vițiul neadevărului”, care este semnul superficialității, stînd la baza teoriei sale despre „formele fără fond”. Puțin mai tîrziu, în interbelic, pornind de la teoriile psihologiei lui Tarde, Lovinescu se referea la imitație dintr-o perspectivă ușor diferită, făcînd și saltul spre o rezolvare. Tarde afirmă că principiul imitației este la temelia construcției sociale. Imitația e pentru societate ceea ce e ereditatea pentru individ. Fără să intru în subtilități teoretice, amintesc faptul că Lovinescu preia conceptul lui Tarde pentru a justifica faptul că imitația a reprezentat pentru națiunea noastră un proces obligatoriu, absolut necesar pentru alinierea la „civilizația Apusului”. Chiar dacă imitația presupune copierea formelor, în primele etape, cu timpul ea duce și la crearea fondului autohton. Căci forma cheamă fondul. Imitația este legea învățării, a evoluției, care produce și saltul de la copie la original.

Lovinescu era un spirit european. Nu trăia sub semnul complexelor. Știți, desigur, celebrul „Nu ne vindem țara”. Ce legătură are? Sîntem tentați, cultură crescută în umbra celor mai norocoase, devenite reprezentative, să pendulăm între două ipostaze: între a imita la nesfîrșit, sub formă de simplă copie, și a ne afirma cu mîndrie idioată unicitatea, printr-un discurs care ne maschează prea grosolan complexele. Fie imităm tot ce vedem pe-afară, fie nimic din ce e pe-acolo nu se compară cu ce avem noi. Parcă nu vrem să facem saltul de la formă spre fond.

Să ajung și la tematica acestei rubrici. S-a descoperit că finlandezii au un sistem performant de învățămînt? Ne repezim să-l copiem. S-a auzit că în nu știu care țară se aplică nu știu ce tip de evaluare? Păi, ia să facem și noi la fel! Testele Cambridge și-au dovedit eficiența? Păi, ia să le reproducem formatul și să le dăm și noi la examenele noastre. Fondul rămîne, însă, adesea, nedigerat. Se dau teste PISA și PIRLS? Avem rezultate slabe la ele? Păi, să dăm și noi pe modelul lor examenele naționale! Uitînd că, de fapt, examenele noastre au alt scop decît au cele internaționale. Pierdem din vedere procesul, fascinați de scopuri. Uităm că disciplina Limba și literatura română e, spre exemplu, una cu rol decisiv în formarea spiritului identitar, în graba de a evalua conform unor testări internaționale, care au scop în raport cu competențe transversale. Testele acestea internaționale nu evaluează decît literația funcțională, nu și pe cea literară, i.e. identitară.

În fine, ce vreau să spun? Mergeți să vedeți Malmkrog, măcar pentru a afla posibile răspunsuri la întrebarea dacă sînt unele popoare niște simple prizoniere ale unui primitivism etern, inutile cultural, sau nu. Pînă atunci, eu merg la Sf. Gheorghe, la „Anonimul“. Unde sper să mai simt o vreme spiritul verii, dacă nu spiritul veacului.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.