Tatăl meu şi mama mea au venit în Italia cu avionul. Nu au luat o navă, au venit cu un comod zbor de linie.

În anii ’70 ai secolului trecut, cine venea din sudul lumii, precum părinţii mei, avea şansa de a călători ca oricare altă fiinţă omenească. Nici vorbă de nave pentru marfă, oameni cu bărci cu motor, nici vorbă de rechini gata să te rupă în bucăţi. Părinţii mei pierduseră toate averile într-o zi şi jumătate. În 1969, după ce dictatura lui Siad Barre a preluat puterea în Somalia, părinţii mei, fără să stea prea mult pe gînduri, mai întîi tatăl meu, iar apoi şi mama, s-au hotărît să se refugieze în Italia pentru a-şi salva pielea şi pentru a începe aici o nouă viaţă. Tatăl meu, un om înstărit şi cu o carieră politică solidă, a rămas fără nici un ban în urma loviturii de stat. A pierdut totul. A devenit sărac.

Dacă tatăl meu ar fi trebuit să vină astăzi din Libia în Europa, ar fi trebuit să ia nava pentru că, din Africa, dacă nu faci parte din elită, nu ai în ziua de azi un alt mod de a ajunge în Europa. Dar asta se întîmpla în anii ’60 ai secolului trecut, alte vremuri. Am amintiri despre părinţi şi rude care plecau şi veneau încontinuu. Aveam nişte veri care lucrau pe platformele petrolifere din Libia, iar unul dintre fraţii mei, Ibrahim, studia în Cehoslovacia. îmi aduc aminte că, uneori, Ibrahim îşi ticsea bagajele cu blue-jeans pe care îi cumpăra în pieţele de cartier din Italia şi îi vindea la negru în Cehoslovacia pentru a se întreţine la facultate. După care se întorcea din nou la noi la Roma, iar cînd facultatea era închisă se întorcea în Somalia, unde o parte a familiei noastre a continuat să trăiască în pofida dictaturii.

Dacă ar trebui să trasez călătoriile/voiajele fratelui meu Ibrahim pe o foaie de hîrtie, ar trebui să fac un morman de mîzgăleli. Linii care unesc Mogadiscio cu Praga trecînd prin Roma şi cărora ar trebui să le adaug nişte deviaţii, nişte curbe. În plus, întîmplarea a făcut ca fratele meu să fie căsătorit cu o iraniană, şi ei se deplasau împreună. Aşadar, din orizontul lor făceau parte atît Teheran, cît şi multe alte locuri unde călătoreau, dar pe care acum nu mi le aduc bine aminte.

Fratele meu, cetăţean somalez, putea să meargă în străinătate. Aşa cum călătoreşte orice alt băiat sau fată, europeni. Dacă ar trebui să desenez călătoriile unui Marco care locuieşte la Veneţia sau ale unei Charlotte care locuieşte la Düsseldorf, ar ieşi o încîlceală şi mai deasă decît cea pe care am făcut-o pentru fratele meu Ibrahim. Aşa că ar trebui să desenez excursiile cu şcoala, ziua cînd trupa preferată a cîntat la Londra, meciurile echipei Manchester United, vacanţele la Paris cu prietena sau cu prietenul, precum şi vizitele făcute fratelui mai mare care s-a transferat cu serviciul în Norvegia. Şi cum, nu te duci măcar o dată să vizitezi New York şi Empire State Building?

Pentru un european, călătoriile se configurează într-o constelaţie, iar mijloacele de transport diferă în funcţie de exigenţe. Se călătoreşte cu trenul, cu avionul, cu maşina, cu nava de croazieră; unul decide chiar să facă turul Olandei pe bicicletă. Posibilităţile sînt infinite. Erau infinite şi pentru Ibrahim, cu toate că asupra Europei căzuse Cortina de Fier, chiar şi în 1970. Bineînţeles, nu putea să meargă oriunde, dar avea posibilitatea de a călători cu un sistem de vize în care paşaportul somalez nu era considerat hîrtie igienică.

Astăzi, în schimb, pentru cine vine din sudul planetei, călătoria este o linie dreaptă. O linie care te constrînge să mergi numai înainte, niciodată înapoi. Trebuie să atingi ţinta, ca la rugby. Nu există vize, nu se deschid coridoare umanitare; dacă te-ai născut într-o ţară în care s-a instaurat dictatura sau care se află în război, e problema ta, iar Europa nici nu se uită în ochii tăi, deoarece eşti doar o pacoste. Şi iată de ce din Mogadiscio, din Kabul, din Damasc, singura posibilitate este să mergi doar înainte, pas după pas, inexorabil, inevitabil.

O linie dreaptă pe parcursul căreia, precum se ştie, întîlneşti orice fel de persoane: scafisti, sclavagişti, poliţişti corupţi, terorişti, violatori. Eşti la cheremul unui destin nefast care te condamnă pentru provenienţa ta geografică şi nu pentru ceva ce ai comis.

Dreptul de a călători este un drept exclusiv al nordului, al acestui Occident din ce în ce mai izolat şi mai surd. Dacă te-ai născut în partea greşită a lumii, nimic nu-ţi va fi permis. Astăzi, în timp ce reflectam asupra celui de-al nu mai ştiu cîtelea masacru din canalul Siciliei, asupra acestei Mediterane de acum în putrefacţie pentru prea multele cadavre pe care le-a înghiţit, mă întrebam, rostind cu voce tare, cînd a început acest coşmar şi, uitîndu-mă în ochii prietenei mele, ziarista şi scriitoarea Katia Ippaso, ne-am întrebat de ce nu ne-am dat seama de ceea ce se întîmpla.

Să tot fie din 1988 că se moare astfel în Mediterana noastră. Din 1988, femei şi bărbaţi sînt înghiţiţi de ape. La doar un an distanţă cădea Zidul Berlinului, eram fericiţi şi nu ne-am dat seama că un alt zid se înălţa încet-încet în apele Mediteranei noastre.

Am înţeles ceea ce se petrecea doar în 2003. Lucram într-un magazin de discuri. Fuseseră găsite în canalul Siciliei 13 trupuri neînsufleţite. Era vorba despre 13 tineri somalezi care fugiseră de războiul izbucnit în 1990 şi care devasta ţara. Acel număr ni se păruse imediat un avertisment. Îmi amintesc că Roma s-a adunat în semn de solidaritate în jurul comunităţii somaleze şi primarul de atunci, Walter Veltroni, a celebrat o înmormîntare laică în piaţa Capitoliului. O comunitate rănită de ura de clan s-a regăsit unită în acea zi mohorîtă de octombrie în jurul acelor trupuri neînsufleţite. Plîngeau somalezii îmbulziţi în acea piaţă, plîngeau romanii care trăiau acea durere cu empatie, ca şi cum ar fi fost a lor.

Acum totul este schimbat. Aş putea spune că în jurul nostru domneşte indiferenţa. Şi mă tem că ceva şi mai atroce ne-a mistuit sufletul. Am simţit-o pe pielea mea, în vara asta, cînd eram la Hargeisa, în nordul Somaliei.

O femeie foarte cumsecade mi-a mărturisit, cam cu ruşine, că nepotul său a murit făcînd tahrib, adică în încercarea de a ajunge în Europa. „L-a înghiţit barca“, mi-a spus. Femeia era dezolată şi nu înceta să îmi repete: „Cînd iau drumul spre Europa, pleacă fără să ne spună nimic. Eu, în acea seară, îi pregătisem cina. Nu a mîncat-o niciodată“. De atunci mi se întîmplă des să visez bărci cu colţi care înşfacă tineri de glezne şi îi înfulecă precum făcea o dată Cronos cu fiii săi. Visez acea barcă, acei colţi enormi, mari ca de elefant. Mă simt neputincioasă. Dimpotrivă, mai rău: mă simt o asasină, pentru că Europa, continentul nostru, nu ridică un deget ca să construiască o politică comună cu care să înfrunte în mod sistematic aceste tragedii ce se petrec pe mare.

Chiar şi a numi acest fenomen o „tragedie“ este poate inadecvat. După 25 de ani, se poate vorbi de omucidere din culpă, nu doar de tragedie. Mai ales acum, după ce Uniunea Europeană a sistat operaţiunile „Mare Nostrum“. O alegere precisă a continentului nostru care a decis să controleze hotarele şi să ignore vieţile umane.

Nici unul dintre noi nu a coborît în piaţă să ceară reluarea operaţiunilor „Mare Nostrum“. Nu am cerut o rezolvare structurală a problemei. Sîntem la fel de vinovaţi ca şi guvernele noastre. Nu întîmplător, Enrico Calamai, fost viceconsul în Argentina în timpul dictaturii, omul care a salvat multe vieţi omeneşti din ghearele regimului lui Videla, a spus despre migranţii care mor în Mediterană: „Aceştia sînt noii desaparecidos. Şi referinţa nu este nici retorică şi nici polemică, este tehnică şi faptică, pentru că desaparicion este o modalitate de exterminare de masă, efectuată în aşa fel încît opinia publică să nu-şi dea seama sau cel puţin să poată să spună că nu a ştiut“.

Igiaba Scego este scriitoare născută în Italia din părinţi somalezi. Cea mai recentă carte publicată în Italia este Roma negata. Percorsi postcoloniali nella città (în colaborare cu Rino Bianchi).

(articol preluat din revista Internazionale, ediţia online)

traducere de Mihaela TOPALĂ