E foarte rar ca într-o săpătură să găsești obiecte de cult aparținînd mai multor religii diferite. E adevărat că siturile din antichitatea tîrzie dau uneori la iveală artefacte asociate cu păgînismul cot la cot cu obiecte de cult creștine. Dar aici mă interesează o situație arheologică excepțională. În situl viking Helgö, la cîțiva metri unele de altele, s-au descoperit capul toiagului unui ierarh, amulete cu ciocanul lui Thor și o statuetă reprezentîndu-l pe Buddha.

Insulița Helgö (din lacul Mälaren, lîngă Stockholm) e foarte prețioasă pentru arheologia religiei din vechea Scandinavie. Dar cu descoperirea asta, ea trebuie să rețină un pic și atenția altor teologi. Clădirea de care vorbesc a fost cercetată în anii ʼ50 – o sală de 20 de metri lungime, cu o fundație de piatră și pereți susținuți de stîlpi de lemn. Aici ar fi avut loc, după o reconstrucție cam grăbită, ritualuri păgîne în secolele IX-X d.Hr., adică în perioada unei complicate tranziții la creștinism (istoric, toate tranzițiile la creștinism au fost complicate). Evident, nu miră pe nimeni că în inima Suediei s-au descoperit vreo 20 de de amulete vikinge, în special de forma ciocanului Mjölnir, aparținînd, ziceam, celebrului zeu nordic al furtunii și războiului. În plus, sub nivelul acestei clădiri, într-un spațiu mai vechi care folosea aceeași fundație, apăruseră peste 20 de guldgubbar, minuscule amulete din tablă de aur tăiată sau ștanțată cu figuri mitologico-religioase, din secolele anterioare. Păgînismul nordic nu poate fi decît la el acasă aici.

Surprinzătoare este însă descoperirea unui cap de cîrjă arhierească, turnat în bronz și decorat în email (doar pe fața opusă celei vizibile în foto, stînga). Originea irlandeză pare garantată de comparația cu tehnica anluminurilor și letrinelor din celebrele manuscrise de acolo, cu o datare pe la 800 d.Hr. Piesa reprezintă un dragon – un chit, de fapt – care pe o față îl înghite, pe cealaltă îl scuipă pe Iona pe țărm. Fața profetului nostru exprimă simplu durerea de dinți caracteristică omuleților din arta hiberno-saxonă. Oricum, indiferent că (deși e o idee cam mic) aici chiar avem capul unui asemenea toiag, fie că obiectul decora un tron bisericesc, obiectul e sigur creștin.

Acum, la vreo trei metri de capul de cîrjă a apărut în 1956 o figurină de bronz reprezentîndu-l pe Buddha (foto centru). Nu e o capodoperă, bineînțeles, dar prezența ei în acest loc și la această dată e aproape senzațională. Fusese produsă în secolul VI d.Hr. în valea rîului Swat în Pakistan sau alături, în Kașmirul indian. Îl vedem aici pe Buddha în iconografia obișnuită, pe un tron de tip lotus dublu – cu protuberanța ovală a craniului (mai mult decît un simplu coc), marcajul aurit dintre sprîncene (bucla stilizată, uneori interpretată ca al treilea ochi) sau lobii urechilor alungiți de bijuteriile grele la care fostul prinț a renunțat, ca la tot ce este material. Ochii fuseseră cîndva de turcoaz, dar acum sînt pierduți, ca aproape întotdeauna ochii statuilor de bronz antice.

Ce înseamnă toate astea? Greu de zis. Cu atîtea divinități implicate, abordarea cea mai bună e probabil să spunem ce nu înseamnă. În primul rînd, vikingii nu construiseră aici un muzeu sau vreun templu dedicat generos tuturor zeilor. Nici n-aș crede că e vorba de un fel de ecumenism întru jaf, că adică toate artefactele care nu țin direct de religia nordică se află aici doar ca obiecte de valoare, fără nici o aură, un sacru monetizabil; o explicație simplă e frumoasă, una simplificatoare, nu. (Oricum Buddha nu poate să fi fost obținut într-o razie în Kașmir, ci trebuia să fi ajuns pe rute comerciale pînă undeva în Rusia de azi.) Mai mult, valoarea intrinsecă a acestor obiecte nu e foarte mare. Ele nu ar fi probabil primele care ar atrage atenția cuiva pus pe prădăciuni, afară de cazul în care ai un pic de instinct pentru obiecte care ți se par bizare, dar interesante, și miros a valoare culturală adăugată. În cheie funcțională se mai poate spune că prezența în apropiere a unui atelier de metalurgie poate să explice un interes, să zicem, meșteșugăresc, pentru bronzuri de lucrături diferite. Micul Buddha e chiar reparat destul de stîngaci cu cîteva plăcuțe de metal.

Despre capul de cîrjă, nu cred că trebuie pus numaidecît în legătură cu misionarismul creștin din secolul IX. În aceeași clădire, dar în faza cu un secol-două mai veche, s-au găsit un vas de argint bizantin decorat cu o cruce și o extraordinară lingură de bronz pentru botez (foto dreapta), îmi scapă acum cum îi zice, produsă tocmai în Egiptul copt. Pare deci că există o tradiție de procurare forțată a acestor obiecte, care nu reflectă autoritatea păstorească. Sau vikingul nostru a adus cu el un suvenir al propriului botez creștinesc, pe care, odată acasă, l-a sărbătorit și păgînește? Perfect posibil, în spiritul multor sincretisme vechi (și noi). Pe de altă parte, la momentul descoperirii, o curelușă de piele era încă atașată de gîtul și încheietura mîinii lui Buddha – care nu era deci doar o curiozitate sau un trofeu, ci păstra ceva de talisman, un sacru degradat la magie.

Dincolo de rolul lor religios, merită reflectat, lumește, la biografia socială a acestor obiecte, îmbogățită de circulația ieșită din comun a artefactelor globe-trotter, care reflectă incredibila mobilitate vikingă. La Helgö, printre descoperiri cu fel și fel de proveniențe – monede arabe, bizantine, carolingiene, ceramică de la Rin etc. – găsim, cum se vede, obiecte produse în locuri aflate la oarecare distanță de Stockholm: la 6.000 km spre est (Kașmir), 4.000 km spre sud (Egipt), 2.000 de km spre vest (Irlanda).

În fine, o ciudățenie legată de definiția etnică: pentru mulți arheologi, vikingul – o noțiune în realitate cu multe ambiguități – este uneori acel individ mobil a cărui identitate este obținută prin renunțări multiple la identitate, cineva care ia ce-i mai bun de la alții și vîră-n în cămara lui. O cămară despre care s-au scris mii de doctorate.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons