Reflecţiile şi dezbaterile legate de lumea post-COVID au început de acum un an, chiar de la intrarea umanităţii în prima carantină. Subiectul este şi mai des abordat acum, cînd se vede totuşi o ieşire din tunel datorită vaccinurilor.

Pandemia se înscrie în seria de mari cataclisme mondiale din ultima sută de ani. Şi de fiecare dată s-a pus aceeaşi problemă: cum să imaginăm o lume în care să nu se reproducă răul aflat la originea dezastrului precedent? Lumea de după prima conflagraţie mondială a fost configurată în 1919 la Congresul de pace de la Versailles şi încarnată simbolic de Societatea Naţiunilor cu sediul la Geneva. În ciuda cumplitei epidemii de gripă spaniolă care a secerat atunci mai multe vieţi decît războiul, criteriile de organizare a noii lumi au iradiat dintr-o mare idee politică: dreptul fiecărei naţiuni de a-şi decide soarta, principiu impus, de fapt, de Statele Unite ale Americii.

Lumea de după al Doilea Război Mondial a fost configurată în comitet restrîns, încă din decembrie 1943, printr-o întîlnire la Teheran, de către Stalin, Churchill şi Roosevelt. Ulterior, Organizaţia Naţiunilor Unite, cu sediul deplasat pe pămînt american, la New York, a încarnat din punct de vedere instituţional noua arhitectură mondială.

Al treilea „cataclism” al secolului trecut, de data aceasta cu valenţe pozitive, a fost căderea comunismului începînd cu 1989. Ceea ce are în comun acest enorm tsunami cu cele două războaie mondiale şi cu pandemia actuală este imprevizibilitatea. Nimeni nu a prezis prăbuşirea sistemului comunist la începutul acelui ultim deceniu al secolului XX, după cum nici pe 28 iunie 1914, cînd s-a produs atentatul de la Sarajevo, nimeni nu credea că el va duce la prăbuşirea a patru imperii. După cum nici în 1936, cînd la Berlin erau organizate Jocurile Olimpice, nimănui nu i-ar fi venit să creadă că următoarele, prevăzute în septembrie-octombrie 1940 la Tokyo, urmau să fie anulate din cauza unui nou război mondial. Lumea de după căderea comunismului nu a fost structurată prin nici o conferinţă de pace, dar a însemnat globalizarea, iar politologul american Francis Fukuyama a teoretizat-o în 1992 prin conceptul de sfîrşit al istoriei: el credea că rătăcirile şi necazurile omenirii au luat sfîrşit şi că democraţia şi liberalismul au învins definitiv pe planetă.

Nu este greu de observat că niciodată, în ultima sută de ani, perioadele post-cataclism nu s-au derulat aşa cum ar fi vrut umanitatea. De unde şi concluzia că nici acum, după pandemie, lucrurile nu vor merge cum le-am dori. Sînt utile toate discuţiile despre necesitatea inventării unui nou model cu alte practici economice, comerciale, industriale, financiare asociate cu o mai mare preocupare pentru ecologie, protecţie şi sănătate publică. În ceea ce mă priveşte, din cîte am aflat pînă acum despre oameni (din cărţi şi din observaţii adunate timp de o jumătate de secol), sînt însă sigur că perioada post-COVID (dacă vom scăpa de viruşi!) va fi una haotică, imprevizibilă, periculoasă, conflictuală, iraţională, impulsivă. Altfel spus, normală. Că vrem, că nu vrem, omul rămîne o fiinţă excesivă şi contradictorie, iar societăţile umane sînt mai degrabă capabile să inventeze inteligenţe artificiale decît o inteligenţă umană colectivă.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fim pesimişti. Unele eşecuri sînt de folos. Pandemia, prin numeroasele traume provocate, a demonstrat că trebuie reevaluat, de exemplu, rolul statului. Uniunea Europeană, care dă lecţii de democraţie, morală şi ecologie întregii lumi, şi-a dat seama că nu a fost capabilă să creeze un vaccin propriu, deci îşi va restructura sectorul cercetării. Într-un mod sau altul, milioane de oameni au descoperit ce înseamnă umilitatea: se credeau stăpînii lumii, îşi puteau permite să sară în orice moment într-un avion ca să petreacă două-trei zile într-un minunat colţ de lume, dar acum n-au unde să bea o cafea în cartierul lor pentru că toate unităţile comerciale neesenţiale sînt închise.

Vom avea din nou, după COVID, o perioadă nebună oarecum similară cu dezlănţuirea de creativitate şi de poftă de a trăi de după Primul Război Mondial, spun unii comentatori. Acea perioadă, numită şi les années folles, a început prin 1920 şi s-a stins zece ani mai tîrziu odată cu marea recesiune economică izbucnită în America şi care a ajuns în Europa în 1931, facilitînd, printre altele, ascensiunea la putere a nazismului. Dacă, printr-o minune, întreaga planetă va fi vaccinată peste un an, ar fi o nebunie ca toată umanitatea să se pună pe un fel de chef monstru, uitînd complet că viruşii sînt, de fapt, consecinţele unui mod de viaţă.

Într-un registru mai realist, perioada post-COVID este văzută de alţi experţi ca un nou război rece între Statele Unite şi China. El a început, de fapt, înainte de apariţia virusului, dar pandemia l-a exacerbat. Francis Fukuyama nu mai decretează astăzi sfîrşitul istoriei, ci afirmă că în cursul vieţii sale nu a cunoscut nici o perioadă „cu un grad de incertitudine mai mare” decît aceea care începe acum. Că hiperglobalizarea s-a oprit odată cu această pandemie, iată o altă evidenţă. Mai puţin vizibili sînt, deocamdată, noii îmbogăţiţi de război. La fel ca în cursul cataclismelor precedente, şi pandemia a generat noi oportunităţi, iar în anii următori numeroase societăţi şi persoane vor binecuvînta pandemia întrucît i-a făcut milionari sau chiar miliardari.

A existat, în istoria medievală a Europei, un război în urma căruia s-a născut naţiunea franceză. El a durat o sută de ani. Poate că pandemia este anul unu al revelaţiei că oamenii, pentru a evita alte dezastre, ar trebui să-şi gîndească viitorul ca membri ai unei unice naţiuni avînd în comun măcar un minister global al Sănătăţii.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.