De la Ion Iliescu, cel al anilor ’90, nici un lider politic român nu a mai fost contestat în stradă de sute de mii de oameni. De la Adrian Năstase, România nu a mai văzut tendințe autoritariste atît de ferm exprimate și aplicate. Mai recent, de la Traian Băsescu încoace nu am văzut cinism militant atît de prezent în predicate și acțiune.

Președintele PSD pare să își fi petrecut ultimii 20-30 de ani cu un pix în mînă, luînd notițe despre tactici de supraviețuire politică, astfel încît, într-un prezent oarecum ironic, superputerea sa e rezistența.

Și rezistă domnul Dragnea penibilului provocat de numirile unor inepți în funcții publice. Rezistă, de asemenea, dezvăluirilor de presă care vin și pleacă fără să îi afecteze în vreun fel poziția (meme-urile cu valize de pe Internet nu contează, deocamdată, la împărțirea puterii). Și, mai ales, rezistă sondajelor de opinie care îl plasează la un nivel de aprobare aflat undeva la intersecția dintre Emil Bobu și poezia „Gîndăcelul“ de Elena Farago.

Mai rezistă liderul PSD și disprețului omologilor săi de prin țări străine. Izolat și în derivă ca o balenă fără sonar, Liviu Dragnea continuă netulburat să fie Liviu Dragnea, ocupînd cu rictusul lui încrîncenat ecranele televizoarelor și ședințele de partid. Doar încăpățînarea adversarilor săi de a crede în continuare că România e o democrație funcțională și un stat de drept face ca deriva lui Dragnea să nu fie și a țării. Dar asta e o perspectivă din ce în ce mai greu de întreținut.

Cum face dl Dragnea toate lucrurile astea? În primul rînd, demonstrînd, cu fiecare victorie (și are cîteva la activ), că nu există nimeni care să mențină PSD în zona puterii indiferent de cîte greșeli face. Oferă uriașului aparat de partid dependent de bugetele publice o oarecare predictibilitate. Mesajul său e simplu: „Fără mine nu rămîneți la putere“. Pentru pesedistul cu funcție de prin teritoriu, Liviu Dragnea e un anti-Geoană, un lider care livrează putere la schimb cu supunerea.

Liviu Dragnea n-a promis niciodată că PSD va avea reputație bună. A promis doar un soi de pragmatism toxic care, pentru pesedistul de rînd, e suficient. Și cînd nu e, pesedistul nostru înghite cu noduri sau pleacă.

Spre deosebire de predecesorii săi din fruntea partidului, Dragnea nu a fost plantat acolo venind de la o recepție pretențioasă, nu a avut un mentor academic sau politic care să îi ghideze cariera și nici cine știe ce ambiție teribilă să îi fie recunoscută preocuparea pentru finețuri ideologice sau intelectuale. Trebuie să i se recunoască acest merit imposibil de contestat: Liviu Dragnea a muncit ca să ajungă acolo. A organizat alegeri, a tăiat porci și a suportat oricît a fost nevoie umbra în care era obligat să stea. Acum, el este sursa umbrei.

Dintr-un punct de vedere, Liviu Dragnea e mai apropiat de Ceaușescu decît de oricare dintre cei amintiți mai sus. Același traseu, din sat la palat, aceeași răbdare și aceeași îndîrjire.

N-a fost niciodată parte din elita și așa subțire a României. Acum se uită de sus la ea. Rictusul acela are și semnificația unei mici revanșe îndelung așteptate.

Dacă a avut vreo ambiție, atunci aceea a fost puterea pură, care transformă omul de afaceri în client politic, intelectualul avid de funcții în lăudător jenat sau orb și subordonații pe linie de partid într-un soi de iloți care își anulează voluntar independența și caracterul.

Însă dl Dragnea nu e numai o cauză, ci și un efect. Un simptom al nihilismului care bîntuie o Românie fără proiect. Explicația parțială a capacității sale de rezistență ține și de sentimentul că tocmai încheiem o epocă și intrăm în alta, fără să știm ce ne așteaptă și fără să înțelegem prea bine ce s-a întîmplat. Deocamdată, România nu are alt lider care să urmărească cu atîta încăpățînare un plan. Spre deosebire de concurenții săi politici, Dragnea nu ezită. Or, în vremuri tulburi, o certitudine, fie ea și toxică, e de preferat pentru foarte mulți dintre vecinii și prietenii noștri.

Dar principala sursă a puterii preșe­dintelui PSD, dincolo de organizare, bani și altele asemenea, e abandonarea electoratului de către concurenții săi. Cîtă vreme Opoziția, indiferent de ce avatar o reprezintă, va continua să practice același discurs pentru piața centrală a orașului, insensibil la nuanțe și detalii, cîtă vreme substanța fiecărui program politic pleacă de proiecții fantastice ale unei Românii inexistente, dl Dragnea, actualul sau următorul, va rămîne important. Partidele care se opun autoritarismului au identificat, pe ici, pe colo, niște nișe. Însă o formațiune politică care își propune să rezolve problemele a două trei categorii sociale mici și, în general, bine situate nu pot cere prea multe de la toate celelalte zone de societate de la care ar vrea să primească voturi.

Aproape niciodată Opoziția românească nu se întreabă serios de ce cîștigă PSD. Cu aferentele întrebări ajutătoare: De ce e Dragnea posibil? Ce fel de Dragnea urmează și de ce permitem acest lucru? Ce trebuie să pierdem ca să cîștigăm?

De altfel, ultimul lider al PSD care a plecat a făcut-o nu pentru că a fost silit de Opoziție sau de stradă, ci pentru că a fost îmbrîncit pe scări de actualul lider. Iar ironia supremă e afișul acela care mai apare la manifestații: „Victore, hai înapoi, / Am glumit cînd ți-am cerut demisia“ (textul e un pic diferit, dar nu radical).

Dl Dragnea va dispărea și el la un moment dat. Ultimul lucru de care România are nevoie e un afiș pe care să scrie „Liviu, hai înapoi…“ Prea multe glume pentru o viață așa de scurtă. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.