O serie de decizii luate în ultimii cîţiva ani în Europa au reuşit să mă alarmeze. Prima a constat în impunerea regulii unanimităţii la nivelul Uniunii Europene în ceea ce priveşte deciziile de politică externă sau folosirea forţei militare în alte scopuri decît cele umanitare. Fiindcă toată lumea trebuie să fie de acord, nu se ajunge la nici un acord. Drept rezultat, Europa nu poate dezvolta o politică externă comună. A doua hotărîre alarmantă a fost cea care a limitat bugetul Uniunii la numai 1% din produsul intern brut al statelor UE, împiedicînd astfel orice iniţiativă comună importantă în cea mai mare parte a ultimului deceniu. Cea de-a treia hotărîre vizează veto-ul britanic în cazul propunerilor lui Jean Luc Dehaene şi Jean Claude Juncker pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Cînd ultimul „nu“ britanic a fost pronunţat, eu am anunţat cu tristeţe moartea Europei politice, declaraţie care mi-a atras critici dintre cele mai dure, inclusiv din partea prietenilor.

Astfel de decizii au devenit şi mai îngrijorătoare de-a lungul timpului, pe măsură ce nevoia unei Europe unite era tot mai evidentă. Numai o Europă unită şi puternică poate aborda probleme cum ar fi măsurile globale împotriva schimbărilor climatice, încurajarea de noi reguli financiare pentru a evita excesele care au dus la criza economică din 2008-2009 şi poate fi capabilă să ţină piept unei Chine în ascensiune, care va cumula în curînd 20% din comerţul mondial. În acelaşi timp, Germania, multă vreme purtătoare cu mîndrie a torţei europene, a început să întoarcă spatele acestei tradiţii, mai ales după ce piaţa le-a demonstrat germanilor că ţara lor este mult mai europenizată decît le-ar plăcea să creadă sau să conştientizeze. Germania s-a raliat de partea Europei atunci cînd criza atinsese apogeul, în urmă cu un an. Dar acum, cînd teama de un Armaghedon global s-a diminuat, Berlinul s-a întors spre el însuşi.


Momentul luării acestei decizii este cu atît mai ciudat cu cît noua izolare a Germaniei vine imediat după ce aceasta, Franţa şi Marea Britanie au căzut de acord, cu cinism, să dăruiască Europei atît un preşedinte al Consiliului UE, cît şi un ministru al afacerilor externe. Oricît de onorabili şi de competenţi ar fi preşedintele Herman Van Rumpoy şi baroneasa Catherine Ashton, aceştia sînt nişte necunoscuţi şi n-ar putea să reprezinte vreo ameninţare pentru oficialii de la Berlin, Paris sau Londra.

Totuşi, Germania insistă să-şi impună propria rigoare asupra zonei euro ca întreg, o strategie pe care statele mai sus menţionate o pot urma numai cu riscul haosului social. Aceste ţări pot ieşi din criză – din propria lor criză – numai dacă politica monetară le oferă spaţiu de creştere. Dar Germania refuză această opţiune, punînd astfel în pericol destul de serios moneda comună europeană.

În opoziţie faţă de aproape orice preşedinte şi ministru de externe din zona euro, şi faţă de preşedintele Băncii Centrale Europene, Berlinul insistă ca Fondul Monetar Internaţional să fie acela care să vină în ajutorul Greciei, o negare clară a principiului solidarităţii din spatele monedei euro. Şi, tot din cauza Germaniei, rata dobînzii pe care o va plăti Grecia din pachetele de împrumut cumulate ale ţărilor din zona euro va fi foarte ridicată, ceea ce înseamnă că economia grecească nu-şi va putea reveni multă vreme, iar drama financiară a elenilor va cîntări greu asupra destinului colectiv al monedei europene.

Mai mult, Angela Merkel şi-a luat libertatea să se întrebe dacă statele aflate în pericol ar putea fi excluse din zona euro. Făcînd acest lucru, ea a oferit o soluţie care este complet în afara tratatelor fondatoare ale Uniunii, o dovadă că Germania poate fi pregătită să destabilizeze moneda comună pentru a-şi atinge propriile scopuri. Deşi Merkel pare să fie de acord că toate statele din zona euro ar trebui să joace după aceleaşi reguli, ea nu pare să înţeleagă că, astăzi, Germania merge singură, excluzîndu-i pe ceilalţi, în urmărirea propriilor interese naţionale înguste.

De ce acţionează astfel Angela Merkel? Un motiv este că ea conduce o coaliţie guvernamentală aflată în faţa unor noi alegeri şi într-o situaţie ambiguă în relaţia cu propriul Parlament. Dar dacă astfel de viziuni înguste şi chestiuni de politică internă ar determina fiecare stat membru să facă totul şi orice în propriul interes, Europa se va îndrepta curînd, dintr-o profundă criză economică, spre una politică. Dacă „Europa politică“ ar fi avut mai multă putere, criza grecească s-ar fi rezolvat printr-o intervenţie decisivă la vîrf. Dar Europa politică nu există – şi n-a rămas prea multă energie nici în cea economică. Avînd în vedere starea finanţelor internaţionale, prăbuşirea euro ar fi un dezastru ieşit din comun. El poate fi încă evitat, dar numai dacă toţi europenii îşi reamintesc de solidaritatea lor şi acţionează cu un curaj şi o tenacitate cu care nu sînt obişnuiţi.

Michel Rocard este fost premier al Franţei şi lider al Partidului Socialist Francez, iar, în prezent, ocupă funcţia de membru al Parlamentului European. 

Copyright: Project Syndicate, 2010
traducere de Mădălina ŞCHIOPU.