Cuvîntul mișto e un exemplu de împrumut din limba romani intrat în limbajul colocvial, unde a căpătat o mare răspîndire și a dovedit o productivitate remarcabilă: și-a sporit valențele gramaticale (căpătînd, pe lîngă valoarea de adverb, pe cea de adjectiv invariabil), a produs derivate (miștoacă, miștocuț, miștocar, a miștocări, miștocăreală, miștocăresc, miștocărește), a intrat în componența unor expresii, dezvoltînd astfel sensuri noi, preluate de derivate (a lua la mișto, a face mișto de cineva). Cuvîntul a devenit emblematic  pentru argoul românesc, apărînd chiar în titlul unei cărți consacrate acestuia (Theodor Granser, Miștocăreasca, 1992).

Dicționarele noastre înregistrează cuvîntul mișto destul de tîrziu și îi atribuie prime atestări de abia din anii ’30 ai secolului al XX-lea. În Dicționarul limbii române (marele dicționar academic), Litera M, 1965, mișto apare ca atestat în 1934, în articolul lui Alexandru Graur, Les mots tsiganes en roumain, din Bulletin Linguistique, și în 1935, într-un articol al lui Iorgu Iordan din Buletinul Institutului Philippide. De fapt, urmărind numeroasele exemple pe care Al. Graur le dădea în articolul său, putem ajunge la ziare și reviste din anii 1905-1907, între care unele erau cotidiene de largă circulație – Adevărul, Dimineața –, altele – reviste umoristice mai mult sau mai puțin efemere: Veselia, Pardon.

În momentul de față, digitalizarea unor reviste și cărți ne permite să urmărim mai ușor pătrunderea în scris a unor cuvinte – și să facem presupuneri mai întemeiate despre circulația lor orală în secolele trecute. Materialele de care dispunem deocamdată par să arate că mișto a intrat în circulația scrisă mai ales prin intermediul revistelor umoristice. Acestea recurgeau, în epocă, la reproducerea unor cuvinte și expresii din limba romani, ceea ce dovedea, de altfel, o anumită familiaritate a cititorilor cu acestea. De cele mai multe ori, reproducerea în scop comic a „țigănismelor” nu era foarte riguroasă, ci conținea transpuneri aproximative, „după ureche”. În Ciulinul, de exemplu, în numărul din 11 decembrie 1883, sub titlul Fantesie du jour, apărea un scurt dialog: „– Sote mai cares bre? – Mișto” (Ce mai faci, bre? – Bine); decenii mai tîrziu, în Calicul din 15 ianuarie 1924, în vorbele unuia dintre personajele dialogului comic Râpa și Onea se găsește construcția „eu socărăs mișto”; cuvîntul e reluat și în episoade ulterioare ale dialogului: „Dabule Râpeo, ai auzit noutatea? Mișto, Oneo, care? (...) Haorde mara mișto, Râpeo” (Calicul, nr. 21-24, 1927). Prezența formei mișto este adesea asociată cu alte particularități atribuite prototipic vorbirii romilor, de exemplu cu aspirația vocalelor inițiale: halte halea mișto naționale” (Furnica 1906, nr. 82).

 Pe la 1900, mișto era deja integrat limbii române ca adverb și adjectiv. Contextele nu au legătură cu lumea interlopă, ci mai ales cu mahalaua bucureșteană. În volumul lui G. Ranetti, De inimă albastră. Dom’ Paladu (prima ediție 1899, a doua 1928), mișto apare în titlul Un ce mișto! al unei poezii umoristice, atribuite personajului ironizat: „Ti! Ce extra e natura / La șușeaua Kiseleff. / Te crucești, parol caști gura / Și îți vine gust de chef”). În același volum, cuvîntul reapare într-o parodie la Mai am un singur dor („E mai mișto să mori / Când burta nu ți-e goală”). În revista Furnica, la care Ranetti era coeditor și autor de articole sub pseudonim, cuvîntul e folosit destul de des, provocînd contraste stilistice. Cuvîntul provoacă surprize, de exemplu, cînd e introdus în stilul poetic neologistic și simbolist, într-un text unde ajunge să rimeze cu rococo  – „Oh, mistica, oculta, bizara pălărie / A fost și ea odată, a fost poate mișto / Dar azi nu se cunoaște decât că-i cenușie. / Încolo-i o ciupercă în stilul rococo” (30 ianuarie 1905) –, dar și în contrast cu tonalitățile de baladă – „La Parc la Oteteleșanu / Mânca nea Ghiță mitocanu, / Privind pe scenă mândrul cor / De sacerdoți, soldați, popor / Plus un tacâm de mișto fete” (nr. 103, 1906) – sau cu mesajele publicitare: „Conduce astăzi băcănia / Cea mai mișto din România” (10 decembrie 1909).

Exemplele par să arate că mișto nu provine direct din nucleul dur al argoului interlop, din argoul înțeles ca limbaj secret, ci a fost de la început preluat în ceea ce putem numi „argoul modern”, în registrul citadin care încalcă voit normele limbii standard, recurgînd la elemente subversive, neconvenționale, cu efecte umoristice.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).