Competiţii dramatice şi replici mediocre: cam aşa s-a scris istoria Uniunii Europene de pînă acum. De prea puţine ori UE se ridică la înălţimea evenimentelor, cauză pentru Europa să piardă teren atît din punct de vedere economic, cît şi geopolitic. Tratatul de la Roma, din 1958, cel care a stabilit Comunitatea Economică Europeană, a fost marele pas înainte al Europei. Dar decizia de a crea o piaţă comună, fără o guvernare comună, n-a făcut decît să provoace noi probleme pentru viitor. Tot ce s-a întîmplat de atunci – extinderea la 27 de state şi crearea zonei euro – a mărit distanţa între retorică şi realitate. Patria euro a promis mai mult decît i-a permis istoria să facă.

Criza financiară din Grecia este ultimul exemplu al acestei distanţe. La bază, este o criză a „extinderii“; în cazul acesta, extinderea zonei-euro. Efortul fără precedent al disciplinei fiscale din 1990 – susţinut în Grecia de o contabilitate creativă – a favorizat grupul format din Portugalia, Italia, Grecia şi Spania (grup denumit injurios PIGS – englezescul pentru „porci“) să îndeplinească toate criteriile în 2002. Dar odată ce au intrat în Uniune, presiunea a dispărut. Cele mai multe dintre ţările mediteraneene au continuat să risipească bani, încrezătoare fiind că „piaţa“ nu-i va trage la răspundere.

Acum, Wolfgang Schauble, ministrul de Finanţe al Germaniei, a pus piciorul în prag. E adevărat, ultima concesie a Germaniei a fost un aranjament care ar asigura, la nevoie, o combinaţie de împrumuturi bilaterale din partea membrilor UE şi Fondul Monetar Internaţional, care ar salva Grecia de colaps. Dar aranjamentul este doar o măsură anticriză care ar avea impact exclusiv asupra Greciei.

Schauble pledează pentru o soluţie pe termen lung: un Fond Monetar European (FME) pentru a asigura împrumuturi de urgenţă către ţări cu nivel de risc ridicat, cauzat de datoriile externe. Împrumuturile de urgenţă ar avea, însă, un „preţ prohibitiv“, „condiţii stricte“ şi „penalizări reparatorii“ în cazul unei eventuale incompatibilităţi. Pe înţelesul nostru, toate acestea înseamnă că statutul financiar al unei ţări căreia FME i-a acordat ajutorul n-ar avea deocamdată resurse pentru comisioane externe, un fapt care s-a petrecut şi în secolul al XIX-lea cu statele din America Latină, care au solicitat refinanţarea datoriilor. Milton Friedman a prezis că moneda unică se va prăbuşi după zece sau douăzeci de ani; acum predicţia pare a se împlini. De altfel, Schauble ştie că propunerile sale, condiţionările, ar fi, din punct de vedere politic, de neacceptat, aşa că susţine că orice ţară incapabilă să le întrunească „ar trebui, în ultimă instanţă, să renunţe la uniunea monetară, pentru a-şi salva cel puţin statutul de membru UE“. Germania ar putea ea însăşi să renunţe la moneda euro, dacă nu-şi poate stăpîni partenerii din zona euro, mai slabi financiar.

De fapt, criza mediteraneană a dat în vileag defectul de lungă durată al zonei euro: absenţa unei guvernări unice. Pentru că zona euro nu este „zona monetară optimă“ are nevoie de instrumente pentru a face faţă aşa numitelor „şocuri asimetrice“, şocuri care îi afectează pe membrii UE în mod inegal, în mod special de o Trezorerie împuternicită să impoziteze şi să împrumute, şi de o Bancă Centrală care ar juca rolul „Creditorului“ de ultimă instanţă pentru băncile membre.

John Maynard Keynes a dorit să impună un trend ţărilor cu surplus financiar ori înspre un mai mare consumism, ori înspre acţiuni de împrumut. Cu toate acestea, a primat vechea mentalitate: „cît consumi, atît plăteşti“. Singura concesie către Keynes a fost crearea unui Fond Monetar Internaţional în 1944 pentru a asigura, în condiţii stricte, asistenţă pe termen scurt pentru ţările cu deficit. În esenţă, aceasta e şi propunerea germană de azi, în contextul restrîns al monedei euro. Punctul de vedere al lui Schauble este concluzia trasă din perspectivele deflecţioniste de viitor ale Germaniei. Stabilimentul financiar, de natură conservatoare al Germaniei, ar prefera ca alte ţări UE, cu un buget deficitar serios, să revină la o normalitate financiară prin disciplină fiscală, reduceri ale nevoilor individuale şi creşterea exportului. Problema – cred liderii germani – nu e cota ridicată a economiilor pe care le are ţara lor, ci alte zone euro cu consumism exacerbat.

Martin Wolf de la The Financial Times nu este, însă, de acord cu această teorie, indicînd şi cazul Chinei: două ţări cu surplus masiv de economii sau de investiţii şi un enorm surplus de comerţ. Amîndouă făcînd paradă de „virtuţile“ lor fiscale şi insistînd ca ţările cu deficit bugetar să stopeze cheltuielile financiare iresponsabile. Pe bună dreptate, Wolf vede acest argument ca incoerent din punct de vedere economic. Îngrămădind economii într-un loc, nu faci decît să creezi şomaj în altul. Marii economi ar trebui să consume mai mult, îngăduind astfel marilor consumatori să exporte mai mult, trăind astfel din propriile resurse, fără a mai fi condamnaţi la stagnare. Cumpătarea nu mai poate fi considerată o virtute, cînd nimeni nu mai e dornic să cheltuiască.


Dar Schauble pune punctul pe i pe geopolitica UE. Elita politică europeană percepe Uniunea ca un pol într-o lume multipolară. Dar ce este Europa? Mai puţin decît o federaţie, mai mult decît o confederaţie, nu are un centru gravitaţional sau frontiere strict delimitate. Cînd un lider american, chinez sau rus ar dori să se adreseze Europei, cu cine vorbeşte? Fără a avea o coerenţă internă sau o configuraţie externă, Europa este puţin mai mult decît o expresie geografică. Pe scurt, propunerea lui Schauble se referă la faptul că zona euro trebuie restrînsă la o dimensiune guvernabilă. Cuvintele sale sînt pentru cei care preferă o construcţie solidă, idealurilor.

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor, profesor de economie emerit la Universitatea Warwick, autor al premiatei biografii a economistului John Maynard Keynes, şi membru în bordul Şcolii de Studii Politice de la Moscova.
Copyright: Project Syndicate, 2010.
www.project-syndicate.org 

traducere de Stela GIURGEANU