Europa se află în faţa unui risc: acela de a fi dezmembrată de lepra naţionalistă şi de a fi busculată de puteri externe. Şi deci de a-şi pierde suveranitatea.“ Această frază merită toată atenţia. Ea nu este pronunţată de oricine, ci de preşedintele Franţei. Într-un interviu acordat pe 1 noiembrie publicaţiei ­Ouest France, Emmanuel Macron compară zvîrcolirile actuale din Europa cu anii ’30, cînd fascismul cîştiga teren pe fond de criză economică, naţionalism şi neîncredere în democraţie.

Emmanuel Macron are în vedere şi acumularea, pe plan internaţional, a multor agresiuni verbale şi gesticulaţii împotriva acestui fragil personaj istoric numit democraţie. Un fel de cult al „liderului puternic“ se extinde, alimentat şi de stupiditatea de care dau dovadă uneori mediile de informare. Noul preşedinte brazilian, Jair Bolsonaro, a devenit cel mai recent membru al acestui club de „duri“, din care mai fac parte Donald Trump, Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan, Xi Jinping, Rodrigo Duterte…

Revista Courrier international, în primul ei număr din noiembrie, publică pe prima pagină o caricatură revelatorie. Sub titlul „O lume de brute“ vedem un grup de indivizi care „îşi arată muşchii“, toţi înarmaţi cu bîte sau cu arme similare. Din grupul de „duri furioşi“ fac parte cei şase lideri citaţi mai sus, dar şi Mohammed bin Salman, Kim Jong-un, Viktor Orbán, Matteo Salvini… Unii dintre aceşti şefi au ajuns la putere în mod democratic, alţii consideră democraţia drept un produs perimat al istoriei, trei dintre ei sînt stăpînii supremi ai unor ţări care n-au cunoscut niciodată democraţia.

Privind această caricatură semnată de austriacul Petar Pismestrovic, resimt un fior rece şi mă întreb: spre cine se îndreaptă, în grup, aceşti conducători atît de decişi, complici între ei, avînd aerul că trebuie să pună ordine pe planetă? Spre cei care mai cred în libertate şi în democraţie? Spre Europa cumva? Îi deranjează poate cel mai mult Europa întrucît democraţia mai funcţionează pe continentul nostru, iar Uniunea Europeană refuză ideea că întreaga planetă ar trebui să devină un fel de Occident Îndepărtat?

Cînd preşedintele Franţei îşi exprimă temerea că Europa ar putea fi dezmembrată de „lepra naţionalistă“, el se situează în continuitatea unuia dintre predecesorii săi, socialistul François Mitterrand. „Naţionalismul înseamnă război“ este fraza testamentară pronunţată de Mitterrand la Berlin în 1995, cu puţin timp înainte de a muri, în contextul unui discurs despre Europa.

Într-un moment cînd vom celebra, pe 11 noiembrie, o sută de ani de la semnarea Armistiţiului şi de la încheierea Primului Război Mondial, este important să ne reamintim că la originea primei tentative de sinucidere a Europei s-au aflat şi tensiunile naţionaliste. Construcţia europeană a însemnat, după al Doilea Război Mondial, cel mai bun antidot împotriva orgoliilor naţionaliste patologice, şi mai ales împotriva unui blestem care îi devorează pe oameni din interior, acela de a repeta conştienţi şi prosteşte greşelile trecutului.

Statele Unite şi-au trimis de două ori soldaţii în decursul secolului XX pentru a salva Europa, iar a treia oară pentru a pune capăt războiului din Bosnia. Dar, astăzi, America lui Trump este percepută ca un aliat capricios, pe cale de a întoarce spatele bătrînului continent. Prin forţa dolarului, America dictează regulile comerciale pe plan internaţional. China anexează largi sectoare din economia europeană. Rusia şi Turcia fac tot posibilul pentru fragilizarea Europei. Suveranitatea europenilor, în aceste condiţii, este pusă sub semnul întrebării.

Uniunea Europeană a înghiţit cu umilinţă, anul acesta, decizia Washington-ului de a izola Iranul, deşi tratatul nuclear semnat cu Teheranul, îndelung negociat, avea girul comunităţii internaţionale. Cîtă suveranitate mai are deci Europa cînd nu-şi poate proteja de sancţiunile americane nici băncile şi nici firmele care vor să investească în Iran sau în Rusia?

Fără o apărare europeană credibilă şi fără o reformă de natură să transforme moneda unică euro într-o alternativă la dolar, suveranitatea Europei va rămîne suferindă. Ori de cîte ori au ocazia, atît Emmanuel Macron, cît şi alţi lideri şi strategi europeni lansează avertismente în acest sens.

Nemulţumiţi de multe lucruri (cum ar fi politica migratorie a Bruxelles-ului, ciclicitatea crizelor economice, o anumită insecuritate culturală, sentimentul că îşi ­pierd identitatea), europenii votează tot mai des cu extremele, cu diverse partide „naţional-populiste“ (expresie folosită recent de editorialistul francez Laurent Joffrin). Poate că europenii ar trebui să reflecteze serios la tragedia politică a Germanei (dar şi a Europei) din anii ’30, cînd Hitler şi naziştii au ajuns la putere servindu-se de chiar mecanismele democraţiei. Cînd germanii au început să se trezească, prin 1940, şi şi-au dat seama ce i aştepta, era mult prea tîrziu, dictatura şi mecanica violenţei barbare se instalaseră fără drept de apel şi fără contraputeri în stat.

În Europa nu se aud încă nici focuri de armă şi nici tropot de cizme, doar declaraţii iresponsabile şi argumente stupide cum au fost cele care au dus la ieşirea Marii Britanii din Uniune. În jurul Europei creşte însă un fel de brutalitate ambiantă, foarte bine captată de caricaturistul revistei Courrier international.

Dacă, în aceste condiţii, europenii nu înţeleg că trebuie să rămînă uniţi, acest lucru va însemna mai mult decît o eroare istorică, va însemna o formă de nebunie.