Pe pagina de Facebook a unui domn, Dan Tița, apărea zilele trecute un joc amuzant. Dînsul solicita prietenilor din listă să scrie în comentarii cîte un cuvînt prin care să definească anul școlar care va urma, 2021-2022. După ce unii prieteni s-au conformat și au scris, Dan Tița a compus un mesaj cu acestea, care arată așa: „Va fi un an INTERESANT, cu multe INCERTITUDINI și MUTAȚII, un an în care vom face SLALOM PRINTRE OBSTACOLE cu SPERANȚA DECANTĂRII, SCHIMBĂRII și EVOLUȚIEI învățămîntului românesc. Pentru a evita HAOSUL, a ne învinge TEAMA și a depăși IMPASUL în care ne aflăm, DESCENTRALIZAREA ne oferă SIGURANȚA de care avem nevoie. Cu mult CURAJ, ÎNȚELEPCIUNE, PASIUNE și ÎNCREDERE vom trece peste această mare PROVOCARE”. Cine are ochiul format poate să se amuze, deci, de perspectiva rezultată, pentru că este exact aceeași cu cea de acum un an, doi sau zece, vehiculată în varii contexte de-a lungul timpului de diverse voci care se exprimă cu mai multă sau mai puțină autoritate și notorietate. În fond, cu puține cuvinte-excepții, această definiție conține mai degrabă un set de cuvinte goale, care au ajuns să nu mai spună nimic, dînd senzația unei producții dadaiste de mare forță nu prin densitatea mesajului, ci prin lipsa acestuia.

Am stat să mă gîndesc ce aș lua, totuși, din el, pentru a defini o proprie viziune asupra anului școlar care vine și m-am oprit la cuvîntul teamă. Am căutat să identific cîteva dintre temerile care mă încearcă atunci cînd mă gîndesc la ce va aduce acest an școlar, conform previziunilor care se pot face pe marginea unor date concrete, ale realității, pe care le avem.

O primă temere o am legată de contextul pandemic și de modul în care se va desfășura actul educațional. Totul pare a fi oarecum în ceață acum, există promisiuni că se va desfășura față în față cît mai mult posibil, dar există și voci care vorbesc despre valul patru care ar putea fi devastator, care s-ar îndrepta chiar către tineri și copii, fapt care ar duce inevitabil la reluarea demersurilor educaționale online. În ciuda unor beneficii pe care predarea online le-a adus, nu o consider nicidecum altceva decît o soluție de avarie, nici pe departe comparabilă cu educația făcută în spațiul fizic al școlii, cu organizarea și disciplina inerente, cu rigoarea implicită, cu contactul nemediat de interfețe mai ales. Și varianta online, și cea hibridă, și diversele combinații dintre acestea au breșe enorme, se pierd multe, se pierd uneori chiar persoane, elevi care rămîn enorm în urmă, poate definitiv. Se pierde mai ales incredibila și de necontestat energie pe care prezența fizică o implică și care constituie un procent semnificativ din actul educațional.

În al doilea rînd, o temere la care mă gîndesc mult este legată de construcția arhitecturală a parcursului curricular. Din păcate, generația elevilor care începe liceul este a nu știu cîta oară profund dezavantajată, ca să nu mai folosesc uzatul concept sacrificată. Acești elevi (printre care se numără și fiul meu, fapt care mă afectează și mă întristează direct) au avut un parcurs educațional șchiop de la început pînă în prezent. Au fost primii care au intrat în școală pe o programă școlară nouă, cu planuri-cadru pentru primar și gimnazial noi. Dar, începînd cu clasa a V-a mai ales, sincronizarea a fost mereu defectuoasă: profesorii nu au fost suficient (unii deloc) formați pentru a se familiariza și a-și asuma noua viziune curriculară, fapt care a dus la multiple discordanțe în practica didactică, la începutul anului școlar nu aveau manuale, în clasa a VI-a li s-au impus manuale școlare unice, de foarte proastă calitate, iar într-a șaptea i-a prins pandemia, care a dus la scoaterea lor din mediul fizic al școlii, la închiderea lor între pereți de case și de blocuri, în fața unor ecrane de care nu s-au mai desprins apoi aproape deloc. Au pierdut informație, căci programele au fost „periate” de unele conținuturi, scoase și din programa pentru examenul de evaluare națională, au pierdut apoi și emoții, specifice stadiului lor de dezvoltare, care se pot manifesta doar în realitate, nicidecum virtual. Acum, mă veți întreba care e problema odată cu intrarea lor în liceu. Problema este că dacă în primar și în gimnaziu au fost pregătiți pe o nouă viziune curriculară, în liceu trebuia să se continue același demers. Dar planurile-cadru pentru liceu au întîrziat să apară, în consecință și programele școlare, și manuale noi în conformitate cu acestea. Din nou, această generație trebuie să se mulțumească cu ajustări din mers. Sigur, s-a lucrat în această vară la un set de repere care să sprijine cît de cît profesorii, să-i ajute să coroboreze viziunea din gimnaziu cu vechea programă de liceu, aflată în uz și care aparține unui alt model curricular. Desigur, aceste repere vor fi de folos, dar fapt concret este că avem de-a face tot cu o ruptură, ei vor începe clasa a IX-a pe vechea programă, cu vechile manuale, iar profesorii vor lucra mai mult după instinct pentru a realiza o corelație cît mai eficientă a viziunilor.

În al treilea rînd, mai pe scurt căci mă constrînge spațiul, o temere pe care o mai formulez este legată de conducerea unităților școlare. Începutul anului școlar găsește școlile cu directori interimari. S-a făcut multă tevatură pe subiect, nu elementele de scandal vreau să le reiterez. Ci faptul că există unități școlare în care efectiv se găsesc greu oameni care să accepte să fie directori, pentru că e o muncă incredibil de grea uneori. Sînt școli cu probleme complexe, unde să fii director și să faci o treabă bună e extraordinar de dificil și de consumptiv. Așadar, directori vechi care nu au mai dorit cu nici un chip să continue vor fi înlocuiți cu alții noi, uneori găsiți după multe eforturi de persuadare. Ei însă au un mandat limitat, căci pe parcursul anului școlar va fi concursul. Mă gîndesc că e posibil ca în unele școli, în urma concursului, directorul să se schimbe în plin an școlar, fapt care poate fi și el un factor de dificultate, ca să nu spun destabilizator, pentru coerența necesară unui proces didactic echilibrat.

Și, dacă am ajuns spre final, pentru a reveni la definiții, de la care am pornit, mă folosesc iar de un poet, Dmitri Miticov, care se juca frumos în volumul Dmitri: genul cinic cu conceptul: „Definițiile. Așa o pacoste / să ții cont de ele, / cînd se tot modifică”. Pe linia aceasta, mă folosesc pozitiv de idee, alegînd un alt cuvînt din mesajul domnului Dan Tița, prin care să mă detașez de temerile formulate: SPERANȚĂ. Pentru că, în ciuda temerilor formulate și a altora care mai există, cred că speranța în bine trebuie să ne anime la începutul fiecărui an școlar și, de altfel, la orice început.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.