În mod normal, un guvern nou ar trebui să aibă o perioadă de graţie. În alte părţi, aşa se întîmplă. Timp de aproximativ o lună de la instalarea noului executiv, presa se abţine de la critici dure şi epitete definitive, partidele perdante îşi ling rănile şi se pregătesc discret de opoziţie, iar cei care au cîştigat preiau încet-încet puterea, se obişnuiesc cu formulele administrative şi îşi ajustează mesajele din campanie cu realitatea. La aproximativ o lună de la alegeri, starea de graţie dispare, Guvernul anunţă liniile pe care va merge, opoziţia îşi organizează atacul sau, în democraţiile mai vechi, cabinetele din umbră, iar presa începe să întoarcă pe toate feţele măsurile x sau y.Zilele acestea se împlineşte o lună de cînd Emil Boc a devenit prim-ministru, dar cabinetul său numai de stare de graţie nu s-a bucurat. Dimpotrivă, a fost criticat sever pentru majoritatea măsurilor anunţate, fie că e vorba de îngheţarea posturilor din administraţie, de reducerea cheltuielilor pentru deplasările în străinătate sau de ordonanţa care anula cumularea salariilor cu pensiile. Cuvîntul cel mai blînd pe care l-am auzit a fost cel de "populist", în timp ce cîrcotaşii cei mai acerbi vorbesc deja despre "eşecul guvernării PSD-PD-L". Formularea e dură şi pripită, dar trebuie recunoscut că, după o lună de cînd avem un nou executiv, persistă senzaţia de improvizaţie, de lucru neînchegat, de amatorism pe alocuri.E adevărat că situaţia generală este alta decît cea de acum cîteva luni. Din septembrie, lumea trăieşte în ritmul crizei economice. În România, acest ritm a venit mai greu. Preocupate de campanie, PD-L şi PSD s-au lansat în promisiuni îmbietoare, în timp ce PNL se mîndrea cu creşterea economică record din ultimii ani. Ca urmare, Emil Boc primeşte în braţe atît guvernul, cît şi criza pe care trebuie să o gestioneze. Şi aici apare prima problemă: într-o ţară în care auzim zilnic despre închiderea unei fabrici, despre mii de oameni care rămîn fără muncă şi despre leul care pierde teren în faţa monedei euro, punînd sub semnul întrebării plata creditelor, Guvernul n-a răspuns la principalele teme şi temeri. Cînd vor fi anunţate măsurile anticriză? Cum vor arăta ele? Poate face ceva statul pentru întreprinderile care se închid? Dar pentru cei care rămîn fără lucru? Se va împrumuta de la FMI sau de la instituţii financiare europene? Aici, Emil Boc a amînat răspunsurile, în timp ce ministrul Economiei şi, mai ales, cel al Finanţelor au dat dovadă de o discreţie neliniştitoare. Acelaşi guvern adoptă însă ordonanţe care nasc polemici. Îngheaţă posturile din administraţie vorbind despre economii de un miliard de euro. Economiile sînt necesare în acest moment, dar chiar era nevoie urgentă de o astfel de hotărîre fără nuanţe? Aceeaşi întrebare şi pentru ordonanţa care anulează cumulul pensii-salarii. Nu se putea rezolva la nivelul ministerelor unde se află cumulurile aberante? Era nevoie de împărţirea alb/negru şi de declaraţii ritoase cum că "nu se fac excepţii"? Nu de excepţii era nevoie (de fiecare dată, excepţiile cîştigă războiul cu regulile, spunea Galbraith), ci de consultare şi comunicare înainte şi după adoptarea ordonanţei.Şi aici revenim la probleme vechi. Cei care fac legile nu discută cu cei cărora urmează să le fie aplicate. De cîte ori nu auzim că nu au existat consultări sau că au fost de mîntuială? Ministerele nu comunică între ele decît precar. În plus, comunicarea e rareori instituţională şi ţine mai mult de abilitatea sau inabilitatea unei persoane sau a alteia. Mai mult, în cadrul aceluiaşi minister, departamentele comunică prost. Orgoliile şefilor de servicii sînt deasupra nevoilor ministerului respectiv.În cazul unui guvern nou, lucrurile stau şi mai rău. Cei proaspăt veniţi îşi plasează în funcţii-cheie oameni care nu sînt neapărat competenţi, dar le sînt loiali. Cei cu vechime în instituţie nu îndrăznesc să-şi contrazică noii şefi, chiar dacă ştiu că o decizie e greşită, deoarece se tem să nu îşi piardă rapid postul. Lipsa comunicării amplifică problemele din sistem, inerente unei schimbări.La 30 de zile de la instalare, Guvernul Boc suferă de aceleaşi tare ca multe dintre guvernările precedente, dar, din nefericire, economia nu se mai află pe trendul ascendent din ultimii ani, dimpotrivă. Executivul a reuşit să gestioneze bine criza gazelor (românii nu au suferit de frig, cum s-a întîmplat în 2006, la precedenta criză), dar s-a împleticit în măsuri care ar trebui să constituie detaliile unei guvernări, nu esenţa ei. Marile întrebări legate de economie rămîn fără răspuns. Să sperăm că lucrurile vor fi ceva mai limpezi la primul bilanţ serios, cel de 100 de zile.