Președintele rus Vladimir Putin a declarat recent pentru Financial Times că „ideea liberală e depășită“, atrăgînd astfel un val de critici vehemente. Această declarație provocatoare merită toată atenția, dar nu tipul de atenție pe care l-a primit pînă acum.

E adevărat, afirmația lui Putin e mai puțin ridicolă ca declarația președintelui SUA Donald Trump, care a pus semnul egal între „liberalism“ și „ceea ce se întîmplă“ în Los Angeles și San Francisco. Dar Putin susține și că Rusia e mai democratică decît Marea Britanie. Astfel de bazaconii – cum e și declarația sa potrivit căreia ar fi ajuns președinte al Rusiei în urma unor alegeri libere și corecte – nu trebuie luate în serios.

Aici se situează și aparté-ul malițios despre liberalismul depășit. Într-adevăr, viziunea lui, potrivit căreia Vestul liberal împărtășește acum soarta umilitoare a Uniunii Sovietice, pare să reflecte o fantezie neîmplinită sau chiar fantasma unei răzbunări.

Și totuși, merită să ne întrebăm de ce vrea Putin să caricaturizeze cu tot dinadinsul „ideea liberală“ ca fiind o filozofie arhaică ce cocoloșește imigranți violatori și asasini, și care impune copiilor roluri multigen. „Multiculturalismul“, spune el, nu mai este „realist“, deoarece, în societățile liberal-democratice, intră în conflict cu „interesele populației autohtone“.

Ce ne spune această perspectivă excentrică? Cel mai simplu răspuns este că Putin reciclează temele de discuție ale „nativiștilor“ alt-right (dreapta alternativă, anti-imigrație, rasistă, naționalistă etc.) care au perturbat politica occidentală în ultimii ani. Ceea ce nu-i doar o modalitate distractivă de a le da vesticilor peste nas. După cum Putin știe foarte bine, promisiunea nativistă de restaurare a „monoculturalismului“ pierdut e rețeta sigură pentru o politică slabă și chiar pentru violență civică, atît în SUA, cît și în Europa de Vest.

Marea parte a celorlalte răspunsuri ale lui Putin din Financial Times nu erau remarcabile. Observația sa potrivit căreia globalizarea a fost nemiloasă cu clasa de mijloc occidentală nu e tocmai originală. Iar faptul că reputația liberalismului a fost pătată de miracolul economic al Chinei iliberale nu e un secret, ca să nu mai vorbim de criza financiară din 2008 și de dezvoltarea necontrolată a unor companii tehnologice care au înlesnit propagarea știrilor false. Politicienii nativiști precum Trump au exploatat momentul de slăbiciune al liberalismului, mizînd pe anxietățile demografice ale populațiilor afectate economic și alimentînd animozitățile față de „elitele din establishment“.

Spre deosebire de Trump însă, Putin știe că liberalismul tradițional nu poate fi redus la „corectitudine politică“ și „granițe deschise“. El e perfect conștient de moștenirea culturală cu mult mai vastă a liberalismului, care include și abolirea torturii, controlul civil al armatei, libertatea de conștiință și de exprimare, o presă independentă care să expună corupția oficială și incompetența, și cerința ca deciziile guvernului să se bazeze pe fapte și pe argumente care pot fi contestate public.

Faptul că Putin înțelege în profunzime liberalismul devine limpede atunci cînd acesta se plînge de ascensiunea lui hegemonică, după sfîrșitul Războiului Rece. La fel ca mulți alți lideri post-sovietici, Putin e iritat de ideea umilitoare că toate țările non-occidentale trebuie să adopte liberalismul vestic, renunțînd la tradiția lor presupus inferioară.

În interviul din Financial Times, Putin își exprimă stupefacția față de un Occident care ar „vrea ca o regiune precum Libia să aibă aceleași standarde democratice ca Europa sau SUA“. După părerea sa, „hegemonia liberală“ înseamnă „promovarea democrației“, ceea ce nu e nimic altceva decît un eufemism pentru „schimbarea regimului“. Aici, și nu în ironiile sale la adresa relației amoroase a liberalismului cu pluralismul de gen și cu criminalitatea imigranților, se întrezărește acuza cea mai gravă pe care o aduce el ideii liberale. Putin apără dictatori precum președintele sirian Bashar al-Assad sau președintele venezuelean Nicolás Maduro de ceea ce el consideră încălcări occidentale, deoarece se teme de precaritatea propriei sale poziții de putere. El crede de multă vreme că „promovarea democrației“ era, pentru SUA de dinaintea lui Trump, doar o acoperire pentru un complot împotriva sa.

Departe de a fi o demonstrație de virtuozitate „troll-istică“, observațiile lui Putin despre liberalism trădează de fapt o profundă ambivalență a raportării sale la fragilitatea actuală a „ideii liberale“. Chiar dacă Trump a slăbit alianțele occidentale și a eschivat promovarea democrației, așa cum și-ar fi dorit Kremlinul, el a mers și mai departe, lansînd un vast proiect de profanare a democrației, atît acasă, cît și peste hotare.

În mod paradoxal, încetarea interesului american pentru propagarea la nivel global a democrației și liberalismului reprezintă o amenințare serioasă la adresa lui Putin. O mare parte din legitimarea pe plan intern a lui Putin se bazează pe opoziția sa vehementă față de presupusa aroganță occidentală. Acum însă, după ce Trump a abandonat toate valorile pe care Occidentul le apăra odinioară, cartea antiamericană și-a pierdut impactul politic. Administrația vădit rusofilă a SUA ar putea fi, de fapt, unul dintre motivele declinului vertiginos al susținerii interne a lui Putin.

Temerile lui Putin în această privință sînt dezvăluite de pirueta bizară pe care o face la finele interviului din Financial Times, cînd comută condamnarea la moarte a liberalismului și admite că acesta merită, de fapt, o oarecare susținere. Chiar dacă această schimbare bruscă de atitudine contrazice flagrant afirmația sa potrivit căreia liberalismul „a încetat să existe“, ea e în deplină armonie cu un lider care își propune în mod deschis să protejeze sistemul de comerț internațional de „precipitarea“ și „bruschețea“ lui Trump.

Nostalgia neașteptată a lui Putin față de ordinea liberală a lumii devine și mai izbitoare atunci cînd se plînge de regimul internațional de control al armelor. El continuă să argumenteze că ambiția nechibzuită a Americii de „a schimba regimuri“ este principala justificare pentru statele nedemocratice de a recurge la disuasiune nucleară, dar identifică totodată pericolul opus, și la fel de mare, pe care îl reprezintă abandonarea de către Trump a tuturor formelor de multilateralism.

Dacă SUA se vor retrage din toate angajamentele comune de apărare din Europa și Asia, tot mai multe țări vor simți nevoia să dezvolte arme nucleare pentru a-și asigura propria securitate. În lumea post-liberală tot mai dezordonată și amețitor de imprevizibilă a lui Trump, autocrațiile iliberale riscă ele însele să „înceteze să existe“. 

Stephen Holmes este profesor la Facultatea de Drept a Universității New York. Cea mai recentă carte a sa, The Light that Failed: A Reckoning, scrisă în colaborare cu Ivan Krastev, va apărea în octombrie. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org 
traducere de Matei PLEŞU