Unora dintre noi ne lipsește dureros acest fel de atingere fizică. În urmă cu nouă luni, nu ne-ar fi trecut prin minți că repertoriul nostru gestual va fi lipsit de una dintre cele mai importante piese de inventar. O găsim și la alte animale, altele decît ființa umană, dar semnificațiile nu sînt identice. Îmbrățișarea e o formă amplă de expresie, un act de comunicare complexă care, în funcție de cultura în care se manifestă, transmite o sumedenie de mesaje cu grade diferite de intensitate. Dar cu un element comun, universal, invariabil. Aflată la cea mai delicată graniță între mai multe soiuri de familiaritate și diferitele tipuri de intimitate, îmbrățișarea presupune cea mai mare suprafață de contact fizic între două persoane. E cel mai înalt grad de apropiere între corpurile a două ființe umane, care pot face acest gest în public sau într-un spațiu privat, ca formă de salut sau ca modalitate extinsă de comunicare nonverbală. În funcție de culturile și contextele în care se petrece, îmbrățișarea are reguli și coduri. Oriunde și oricum se va fi petrecînd aceasta, e o formă de expresie care ne definește și care poartă cu sine o încărcătură variabilă. Deseori, cantitatea de mesaj transmis și calitatea acestuia sînt foarte mari.

Limita socială, convențională, a practicării și acceptării unei îmbrățișări poate merge pînă foarte departe, dar poate fi și ceva superficial, mecanic, „ultralight”, cum am spune azi. De pildă, îmbrățișarea din lumea latină e forțoasă, consistentă, amplă, un adevărat schimb de energii, o înlănțuire de corpuri care se ating fără menajamente. Punctul culminant al acesteia, pupatul pe ambii obraji, nu e o tocmai o raritate. În anumite culturi din vastul spațiu oriental sau din cel nord-african, îmbrățișarea poate fi și mai viguroasă, iar pupatul pe obraji, repetat de trei ori, sau chiar pupatul pe gură fac parte din structura firească a întregului ansamblu gestual. Evident, lucrurile nu se petrec deloc la fel între femei și bărbați, granițele fiind trasate cu precizie extremă. În spațiul occidental, îmbrățișarea cu grade diferite de intensitate nu discriminează absolut deloc între sexe. E o parte normală a repertoriului gestual. Și chiar dacă nu angrenează de regulă energiile clocotitoare degajate în alte spații, transmite un sistem complex de mesaje cu grade diferite de codificare. Aici pot apărea nenumărate nuanțe, nesfîrșite discuții despre hermeneutica frivolității, o sumedenie de ipostaze ale clarobscurului în definiție și interpretare, la fel de bine cum poți observa cele mai plate și inexpresive gesturi ale rutinei absolute.

Dar, în ansamblul ei, îmbrățișarea, în orice cultură și în orice cod se va fi petrecînd, e un univers de semnificații. E ceva universal, care apropie ființele umane și transmite mesaje complexe, dincolo de puterea de expresie a cuvintelor. Imposibilitatea bruscă de a o practica aduce cu sine o prăpastie în lumea interioară a multora dintre noi. Sigur că există și ființe umane care se feresc de orice contact fizic cu semenii lor și care aproape că sărbătoresc acum această absență. Nu e nimic condamnabil aici, e dreptul fiecăruia la o stilistică proprie, la o modalitate de a stabili relații cu lumea și de a înțelege ce se întîmplă în jur. Dar o majoritate covîrșitoare se vede lipsită în această vreme de pandemie nu doar de un set al libertăților cetățenești, ci și de posibilitatea de a face lucruri care sînt părți esențiale ale definirii ca ființă umană, trăitoare într-o comunitate. A nu ne putea îmbrățișa din cauza riscului de contaminare a părut ceva firesc în primele săptămîni de pandemie și de izolare. Dar, pe măsură ce timpul a trecut, absența posibilității de a ne îmbrățișa și-a arătat adevărata dimensiune.

Mulți nu putem exprima acest fapt, nu-l putem așeza în cuvinte, fie pentru că ne e jenă, fie pentru că, pur și simplu, nu ne vine să credem că o îmbrățișare e ceva atît de profund și de necesar, care ne lipsește. Unora ni se pare că e o slăbiciune. Nu ne dăm seama că acest fel de nevoie interioară, asemenea apei care trece peste orice obstacol, taie breșe în locuri neașteptate și erodează cele mai solide suprafețe lăuntrice, tăindu-și drum spre lumină, spre manifestare. Și țîșnește în locuri și în feluri profund surprinzătoare, pierzîndu-și cu totul sau camuflîndu-și perfect firul care poate conduce spre „izvor”. Absența posibilității sau permisiunii de a ne îmbrățișa ne irită, ne alimentează diferitele feluri de vehemență și ne aruncă în melancolie deopotrivă. Simțim că ne lipsește ceva esențial, dar de cele mai multe ori refuzăm să-i acordăm acestui gest importanța reală pe care o ocupă în viețile noastră. Obișnuiți să judecăm deseori în termeni cantitativi, trecem cu vederea peste un asemenea lucru, care ni se pare nesemnificativ. Nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că absența îmbrățișării e semnul unei uriașe schimbări de paradigmă.

Acum, cînd ne uităm la filme făcute înainte de martie 2020, ceva palpită în noi atunci cînd vedem oameni care se îmbrățișează. Indiferent de gradul în care resimțim concret acest lucru, el există, acolo, undeva, în lumea interioară a multora. Sigur că nu toți reacționăm la fel. Dar unii, deloc puțini, resimt din plin absența acestui tip de contact uman. O voce lăuntrică îți spune: „Uite, e din vremea în care oamenii se îmbrățișau”. Și nu e vorba doar despre efectul unor feluri recente de neîncredere, de prudență și de reținere. E vorba despre un comportament care marchează începutul unui timp nou. O vreme a nenumăratelor nuanțări ale noțiunii de „distanțare”. Abia deprindem primii pași în acest univers. Tentația de a judeca în termeni de bine și rău e foarte mare. Dar poate că lucrurile sînt mult deasupra sau dincolo de aceste două cuvinte. Îmbrățișarea între două ființe umane nu va dispărea mîine. Nici poimîine. Însă lumea noastră și, implicit, lumea acestui gest sînt, deja, altele.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.