Colegul meu de la Română, Vlăbuț Flascaș, m-a sunat să-mi comunice vestea încetării din viață a profesorului de literatură comparată Frangulină Borcă. Nu-l știam pe defunct decît din auzite. Ieșise la pensie înainte ca eu să devin student. De altfel, ca să fiu sincer, credeam că murise de mult și de aceea m-au surprins informațiile furnizate de Vlăbuț. „Frate”, a țipat în telefon Flascaș, „tipul a trăit 107 ani! Se întrebau unii, la înmormîntare, care să fi fost secretul longevității sale. Pentru mine însă nu e nici un mister. Din amintirile care circulă despre Borcă rezultă clar un lucru. Individul nu s-a stresat niciodată. Nimic nu a părut să-l miște, să-l impresioneze, să-l clatine cîtuși de puțin. Nu l-am prins profesor, dar am lucrat cu inși care i-au stat prin preajmă. Cică era omul cîtorva cuvinte, pînă și la cursuri. În tinerețe, repeta obsesiv, cu un nedisimulat accent moldovenesc, întrebarea: «Șî și-i cu aiasta?». Venea în amfiteatru și zicea: «Sofocli? Șî și-i cu aiasta?». Sau: «Ieuripidi, Aristofan, Lope di Vega? Șî și-i cu aiasta?». Nu ezita nici în fața unor chestiuni de imediat impact, reușind să-i bulvereze pe studenți: «Literaturî comparatî? Șî și-i cu aiasta?», «Facultati di Filolojîie? Șî și-i cu aiasta?», «Univiersîtati? Șî și-i cu aiasta?». La maturitate, Frangulină a redus drastic numărul de lexeme pe care umanitatea îl merita din partea sa. Spunea numai: «Așa, șî?». Veneau la el tocilarii impacientați și strigau: «Dom’ profesor, ne-am dat seama de ce Macbeth constată că viața este o poveste relatată de un idiot», «Așa, șî?», «Dom’ profesor, ne-am dat seama de ce Pirandello are șase personaje în căutarea unui autor și nu mai multe», «Așa, șî?», «Dom’ profesor, ne-am dat seama de ce Electra se întrupează din jale», «Așa, șî?». Ciudățenia era că așașî-ul se repeta și la examene. (Atenție, doar examene orale în sistemul impus de Borcă! Paradoxal, în taciturnia lui, profesorul nu avea o problemă în a-i asculta pe alții vorbind.) Turuiai nebunește pe diverse teme de literatură universală și odată îl auzeai pe Frangulină mîrîind: «Așa, șî?». Nota 2 – care, inevitabil, succeda interogația scrîșnită printre dinți – ajunsese, la evaluări, modus operandi…

„Ei”, a continuat Vlăbuț după o pauză de suspans, „dar epopeea nu se oprește aici! Cum-necum, în anii ʼ70, sexagenar fiind, Frangulină a mai executat o tăiere lexicală. Vechile lui (impenetrabile, neimpresionabile) întrebări s-au transformat subit în… «Șî?». Atît mai zicea, prietene, conform istorisirilor celor care l-au cunoscut. «Dom’ profesor, va fi ședință de Catedră la ora 11», «Șî?», «Dom’ profesor, am publicat o carte despre Goethe», «Șî?», «Dom’ profesor, s-a închis sala Byron, unde vă țineați cursul, pentru renovare», «Șî?», «Dom’ profesor, salariul pentru vacanță vine fără sporuri», «Șî?», «Dom’ profesor, au adus mititei la Casa Universitarilor», «Șî?», «Dom’ profesor, s-a băgat parizer la IRIC», «Șî?» Șî – scuze! – și așa mai departe. Pînă într-o zi, cînd, la o ședință a BOB din cadrul PCR (cred că nu ai uitat celebra abreviere pentru Biroul Organizației de Bază a Partidului Comunist Român), secretarul structurii politice de la Filologie a prezentat ideile principale din cuvîntarea lui Ceaușescu de la nu știu ce plenară a momentului. Politrucul a încheiat apoteotic: «Cel mai iubit fiu al poporului ne adresează un mobilizator și tovărășesc îndemn la acțiune…» «Șî?», s-a trezit Frangulină trăncănind. Stupefiat, secretarul BOB nu a putut reacționa în vreun fel vreme de multe secunde. Apoi, gîtuit de spaima dublă de a nu descoperi cine știe ce disidență intelectuală în organizația sa, pe de o parte, și de a nu fi turnat de informatorii de serviciu pentru pasivitate în fața provocării, pe de alta, a șoptit: «Îi mulțumesc tovarășului profesor Borcă, membru marcant al colectivului nostru, spirit revoluționar și patriotic, pentru însuflețita adeziune la mărețele directive trasate de președintele Republicii noastre Socialiste România, exprimată aici, și îl asigur că, în lumina noilor teze, ne vom strădui să fim șî mai buni», «Șî?», l-a întrerupt iarăși Frangulină. Vișiniu la față, șeful beobist și-a dus mîna stîngă – cuprinsă de spasme – la inimă, după care s-a prăbușit inert pe podea. Atunci a fost profesorul Borcă pensionat anticipat, eveniment petrecut chiar în ziua funeraliilor bietului secretar BOB, ființă fragilă, inadaptată, de numai 40 de ani…”

„Pentru Frangulină a urmat încă o jumătate de secol de șî-uri lătrate în dreapta și în stînga. Cel mai renumit s-a declanșat pe 22 decembrie 1989. L-a sunat fiica lui și i-a spus, copleșită de emoție: «Tătuță, a căzut Ceaușescu! A picat tiranul!». «Șî?», a replicat, egal cu sine, Frangulină. Interesant mi se pare că familia a ales să-i pună un epitaf pe piatra de mormînt care parafrazează textulețul (făcut faimos de Preda!) din Cimitirul Vesel: «Aici zace și se face Frangulină Borcă praf». «Șî?», am întrebat involuntar.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.