Anii trecuţi, în vacanţă, am trăit un intens stres cotidian. Beam mojito. Numitul cocteil presupune şi prezenţa frunzelor de mentă. Ceea ce creează un mare inconvenient: se înfundă paiul! Stres mare, la hotelul meu preferat (în Antalya). Să cer altul, ridicînd agale o mînă în direcţia celui mai apropiat chelner (pe patine cu rotile, primprejurul piscinelor) sau să mă ridic, să parcurg cei maximum zece metri pînă la cel mai apropiat bar? Anul ăsta, s-a rezolvat. Am schimbat cocteilul. Oricum, altă sursă de stres nu pot avea în hotelul în care am ajuns anul acesta pentru a cincea oară (aproximativ consecutiv, în funcţie de buget). 

Odată rezolvată dilema mentei din mojito, am căpătat timp suplimentar la dispoziţie, simultan cu ocupaţia de bază, adică lenevitul. M-am apucat de iscodit cîţiva angajaţi. Neftun este şeful mare al restaurantului din complex (cam 500 de locuri). Programul lui obişnuit este de la 7 dimineaţa pînă pe la 11 noaptea. Îi supraveghează non-stop pe cei aproximativ 100 de subalterni. L-am văzut de nu ştiu cîte ori punînd mîna şi debarasînd mese, atunci cînd unul dintre sectoare era descoperit, iar turiştii aşteptaseră mai mult de 10 secunde primenirea „mizanplasului“. Atahan e în echipa de animatori pentru copii. Mai sînt două fete, rusoaice. El este doar pentru engleză şi germană. Are cam 25 de ani, e student la limbi străine în Istanbul şi vrea să devină interpret. Pînă anul ăsta a lucrat la celebrul Riksos (cel mai luxos şi scump de pe litoralul turcesc). E mulţumit cu cît cîştigă, adică vreo 450 de euro pe lună. În fond, nu prea are pe ce cheltui. Mîncarea şi cazarea îi sînt asigurate. Munceşte de la 10 dimineaţa pînă la miezul nopţii, zilnic, cu doar o zi liberă pe săptămînă. Tuncap este cam de vîrsta lui Atahan şi este tot student, dar la turism, în Ankara. Salariul este similar. Ziua lucrează la un bar pe lîngă amfiteatrul mare (locul unde sînt spectacolele serale: circ, samba, dansuri caucaziene, karaoke, flash dance, concurs de miss). De pe la şase seara se mută la un bar de interior, mai agitat după ora cinei. Are 11 ore de muncă în fiecare zi, tot şase zile pe săptămînă. Îmi spune că toamna, cînd ajunge la cămin, la facultate, doarme cîte trei zile la rînd, să se recupereze după oboseala unui sezon estival. Alexei este din Moldova. „Din Republica Moldova, nu din Moldova“, aşa mi-a zis acum patru ani, cînd am ajuns prima oară la unul din hotelurile Companiei (au acum patru, la anul îl vor termina pe al cincilea). Pe vremea aia, era recepţioner. Anul trecut, Alexei a devenit şeful departamentului de relaţii cu clienţii. Este interfaţa dintre managementul turcesc (nici o femeie în echipa de conducere, apropo) şi turişti (mai mult de jumătate ruşi, cam trei sferturi rusofoni). El te ajută să organizezi o cină festivă, cu flori, tort şi echipa restaurantului cîntînd „Happy Birthday“ dacă ţi se întîmplă să ai o aniversare în familie în timpul sejurului. E simplu, merge la Neftun şi îi spune ce trebuie să se întîmple. Apoi, şeful restaurantului se ocupă de restul. Se întîmplă destul de des în Companie să ajungi, din recepţioner, ditai şeful unui departament, cu birou propriu şi subalterni. Angajaţii ştiu asta. Cei care sînt studenţi de-abia aşteaptă să termine facultatea pentru a avansa în structură. Loialitatea e altă valoare îndrăgită de patron. Cam toţi managerii de nivel înalt au vechime, nu glumă. Ahmet (poreclit „furnica atomică“) este director general din 1988. Este non-stop printre turişti. Adună de pe alee un pahar gol şi îl aruncă la gunoi, îţi oferă o fructă, îi aduce copilului o baclava, repară tricicletele de la mini-club pînă să vină inginerul. L-am întrebat dacă nu are şi el un birou. „Ba da, dar de birou se ocupă secretara, eu trebuie să mă ocup de hotel.“ 

Compania (numele hotelurilor îl voi spune doar în particular, prietenilor) are standardul de calitate TÜV. Nu este o regulă în turismul turcesc. Cei mai mulţi patroni au investit mai degrabă în zidărie, nu în personal. Ştiu sigur că la „ai mei“ mă voi întoarce de fiecare dată cînd voi putea. Şi că nu voi mai călca pe litoralul românesc pînă nu se va construi ceva similar şi aici. Nu îmi permit, nu am bani de aruncat.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Foto: Andrei Manolescu