Probabil foarte puțini dintre turiștii care au reușit vara asta să ajungă prin insulele din Mediterana au luat în considerare riscul de a-și petrece concediul într-o zonă de război. Și totuși, oricît de absurd sună asta, acest risc a existat și există în continuare.

Nu e nici un secret că relațiile dintre Grecia și Turcia nu au fost niciodată foarte bune. Însă, în vara care tocmai se încheie, temperatura a crescut drastic după ce Ankara a decis să își încerce norocul căutînd gaze într-o zonă despre care Atena afirmă că aparține exclusiv spațiului său economic.

Norocul a fost de partea turcilor. Au găsit gaze, dar au găsit și opoziția furioasă a grecilor. Pe 12 august, pentru cîteva ore foarte intense, a părut că lucrurile o iau razna complet. Un vas militar grecesc a acroșat unul turcesc și doar serioase eforturi diplomatice externe au reușit să calmeze nervii celor două guverne.

În dispută a intervenit și Franța, care a anunțat că va desfășura exerciții militare în estul Mediteranei împreună cu Grecia, Italia și Cipru. S-a speculat că interesul Parisului vine din frustrarea de a vedea regimul Erdogan implicîndu-se în conflictul din Libia, unde sprijină o facțiune diferită de aceea preferată de francezi.

Germania, care deține în această perioadă președinția prin rotație a Consiliului Uniunii Europene, încearcă să medieze între cele două părți. Implicarea Berlinului e rațională – nimeni nu are nevoie de un conflict armat, nici măcar Ankara, în pofida comportamentului provocator și a retoricii belicoase.

O criză care să se suprapună peste alte crize nu face decît să ducă lucrurile pînă la un nivel de complexitate și de impredictibil pe care nu și-l dorește nimeni. Toate statele implicate au ca prioritate gestionarea efectelor pandemiei și a efectelor ei economice. Un război în Mediterana de est e ultimul lucru pe care îl așteaptă.

Pe de altă parte, germanii nu uită două detalii esențiale. Pe teritoriul Turciei se află încă milioane de refugiați sirieni a căror întreținere este subvenționată de Uniunea Europeană. Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, are obiceiul de a amenința că deschide granițele pentru a le permite acestora să plece în Europa, ori de cîte ori se simte încolțit. Al doilea factor important ține de cele aproximativ trei milioane de turci care trăiesc în Germania. Mulți dintre ei au împrumutat discursul naționalist al lui Erdogan și se comportă ca un uriaș partid turcesc neformalizat în societatea germană. E de presupus că nu vor asista în liniște la ceea ce ei ar putea percepe, în funcție de perspective, drept o agresiune grecească, creștină sau europeană.

Peisajul e complicat și de loialitățile și alianțele principalilor actori. Turcia e membră NATO, dar nu e membră UE. Grecia face parte din ambele organizații. Cipru, actor secundar, dar important în acest conflict, e membru UE, dar nu e face parte din NATO.

În tentativa de a-și legitima pretențiile, Turcia a semnat un acord de exploatare în comun a resurselor energetice din regiune cu Libia. Acordul acoperă un teritoriu aflat în largul coastelor Cretei și Ciprului. Grecia a răspuns cu un acord similar semnat cu Egiptul. S-au creat astfel două tabere, fiecare așteptînd ca cealaltă să clipească.

În alte vremuri, detensionarea ar fi venit de la Washington. Însă, preocupată să privească mai mult în interior decît în exterior,  administrația americană a dat doar semne vagi de interes. Președintele Trump a avut o convorbire telefonică cu omologul său turc, însă fără nici un rezultat verificabil.

Din fotografie lipsesc și britanicii, un actor cu un istoric lung de implicare în regiune. Astfel de momente arată, poate cel mai bine, ce tragedie a fost și este votul pentru Brexit. Marea Britanie este consumată deja de ani de zile de o dezbatere despre rolul ei în lume care, paradoxal, îi reduce zi de zi dimensiunile simbolice.

O posibilă rezolvare a disputei ar putea avea loc la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Însă pentru ca acest lucru să se întîmple, atît Turcia, cît și Grecia trebuie să se angajeze că vor respecta deciziile Curții. O ocazie a fost deja ratată acum 16 de ani, cînd Grecia s-a retras dintr-un proces care urmărea să stabilească limitele platourilor continentale. Conservatorii greci, proaspăt aleși la acea vreme, nu au vrut să riște o decizie care să îi oblige să accepte că Atena trebuie să împartă resurse cu inamicul tradițional.

Refuzul de atunci i-a adus pe greci în situația de azi. Ideea că Turcia va accepta vreodată să renunțe la pretențiile de a juca un rol mai mare în Mediterana și în Marea Egee e, la rîndul ei, absurdă. În condițiile în care peisajul geostrategic e în permanentă schimbare, nu există nici o garanție că, la un moment dat, Ankara nu va decide să ia cu forța ceea ce crede că i se cuvine. Consecințele unei astfel de decizii sînt imposibil de prevăzut. 

Ideea unui conflict deschis între două state NATO poate părea ridicolă, dar istoria e plină de astfel de întîmplări ai căror contemporani ar fi putut să jure că nu vor avea loc.

De aceea, efortul Germaniei este important. Însă ceea ce poate obține ministrul de Externe Heiko Maas e cel mult o amînare. O calmare a spiritelor pînă cînd, din nou, două nave militare vor decide că Mediterana nu e suficient de mare pentru a le permite amîndurora să treacă mai departe.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.