Declinul mobilității internaționale pe fondul crizei sanitare reprezintă un factor de risc pentru universitățile mari. Mai ales universitățile americane sînt afectate. Potrivit unui studiu recent, o scădere cu 25% a înscrierilor ar aduce falimentul pentru sute de universități americane. Chinezii, de departe cei mai numeroși dintre studenții străini care învață în universitățile americane, s-au împuținat. Asta înseamnă că în unele universități sînt amenințate cu desființarea posturi și chiar departamente întregi. Deja, în 2020, numărul de înscrieri scăzuse cu 400.000 față de anul precedent. Una dintre cauze e creșterea generalizată a taxelor de școlarizare și datoriile din sistemul de împrumuturi pentru studenți. Criza care se prefigurează lovește inegal, pe două niveluri: universitățile mari, de tradiție, sînt afectate într-o măsură mai mică de această scădere a numărului de studenți decît instituțiile mici ori recent înființate. Însă tocmai aceste colegii sînt și destinația tinerilor din categorii defavorizate, minorități etnice etc. Din cauza problemelor financiare, tot mai puțini tineri defavorizați aleg să meargă la facultate.

Această criză generată sau amplificată de contextul (post)pandemic ilustrează și o vulnerabilitate de fond a sistemului universitar american. Un sistem care, pe de o parte, vizează independența științei și a cercetării, dar care rămîne dependent de studenții plătitori de taxe. În acest sistem, studenții devin clienți. Cine plătește orchestra comandă muzica? Da, îți vine să spui după ce-ai văzut serialul The Chair („Catedra”) prezentat de platforma Netflix. Este vorba despre o profesoară americano-coreeană de literatură engleză care devine șefă de catedră într-o mică universitate, Pembroke, fiind nevoită să gestioneze nu doar un departament relativ izolat și oricum neiubit al instituției, ci și dispute și complicități între studenți și profesori. Dr. Ji Yoon Kim, cu dubla ei identitate, de femeie provenită dintr-o minoritate etnică subreprezentată în mediul universitar, întruchipează bine crizele și clișeele din acest mediu. Adusă în funcție pentru a reforma catedra, Kim și-a propus obiective înalte: să aducă mai multe femei și mai multă diversitate în departament. Dar se confruntă cu limitele sistemului și cu o opoziție crîncenă din partea profesorilor titulari, cu neîncrederea cadrelor tinere, cu impasibilitatea decanului, cu reticența donatorilor, cu o răzmeriță studențească...

Filmul pune o întrebare foarte contemporană: ce relevanță mai au, în mediul competitiv de acum, științele umaniste? Și cum sînt afectate studiile literare de acest sistem pe alocuri vicios în care universitățile sînt direct dependente de banii proveniți din taxele de studiu? Exemplele oferite de film sînt, poate, exagerate. Dar ele ilustrează pertinent dilemele cu care se confruntă numeroși profesori de literatură. Probabil că nu sînt prea mulți studenți care ar alege un curs despre Geoffrey Chaucer. Dacă mergem pînă la capăt în această logică a studentului-client, cursul și profesorul care îl susține ar putea fi ușor înlocuiți în urma unui plebiscit studențesc. Iar dacă studenții oricum influențează materia și modul de predare, atunci și cursul despre Herman Melville ar putea fi reformat (a se citi: deformat) după gustul celor care plătesc taxele de școlarizare. De fapt, job-ul oricărui profesor depinde, pînă la urmă, de popularitate, de vreme ce evaluările din partea studenților, pe o platformă online care anonimizează utilizatorii, reprezintă un criteriu pentru menținere ori avansare în funcție... Mai contează performanța cercetării dacă această logică e aplicată pînă la capăt? Greu de spus. În filmul Catedra, unele clișee sînt voit exagerate tocmai pentru a încuraja o perspectivă critică asupra relației dintre studenți și profesori în sistemul universitar american. Vulnerabilitatea de fond, însă, e cît se poate de reală. Iar criza generată de pandemie riscă să accelereze aceste tendințe.