Să citim împreună, cu atenţie, următorul fragment: „Cioc, cioc. – Intră, drăguţă. – Bună ziua, bunicuţă. Uite, ţi-am adus nişte pîine şi lapte. – Mănîncă şi tu ceva, drăguţă. Ia nişte carne şi vin din cămară. Astfel fetiţa mîncă ce găsi; şi, pe cînd mînca, o pisicuţă îi zise: – Nenorocito! Mănînci carnea şi bei sîngele bunicii tale! Apoi lupul spuse: – Dezbracă-te şi treci în pat lîngă mine. – Unde să-mi pun şorţul? – Pune-l pe foc; n-o să mai ai nevoie de el. Pentru fiecare haină – pieptar, fustă, cămăşuţă şi ciorapi – fata punea aceeaşi întrebare şi de fiecare dată lupul răspundea: – Pune-le pe foc; n-o să mai ai nevoie de ele. Cînd se vîrî în pat, fata spuse: – Vai, bunicuţo! Ce mult păr ai! – Ca să-mi ţină de cald, drăguţo! – Vai, bunicuţo! Ce umeri mari ai! – Ca să duc lemnele de foc, drăguţo! – Vai, bunicuţo! Ce unghii mari ai! – Ca să mă scarpin mai bine, drăguţo! – Vai, bunicuţo! Ce dinţi mari ai! – Ca să te mănînc pe tine, drăguţo! Şi o mîncă”. Probabil că fiecare dintre dumneavoastră a recunoscut celebrul basm european Scufiţa Roşie. Însă, totodată, sînt convins, mulţi bănuiţi că este vorba despre vreo prelucrare modernă a poveştii – eventual, o parodie pentru adulţi –, întrucît anumite detalii vi se par exotice şi chiar nepotrivite, în raport cu varianta pe care o ştiţi deja din culegerile Fraţilor Grimm, ale lui Charles Perrault sau ale Mariei-Catherine d’Aulnoy. Bunăoară, episodul de canibalism, pe parcursul căruia Scufiţa Roşie mănîncă din carnea şi bea din sîngele bunicii, ambele puse la rece grijuliu, spre păstrare, de către lup, v-a produs fiori de gheaţă. Ca să nu mai amintim scena de veritabil strip-tease forestier, cînd fata rămîne goală puşcă în faţa lupului, înainte de a se strecura conştiincioasă în pat. Ei bine, nu! Paragraful pe care l-aţi parcurs aparţine, de fapt, primelor variante ale basmului. După faimosul antropolog american Robert Darnton (din cartea căruia – Marele masacru al pisicii – am extras de altfel citatul), în acest mod se spunea la gura sobei – măcar în veacul al XVIII-lea în Franţa şi în alte culturi europene – Scufiţa Roşie.

Povestea în discuţie – ce urma să-i „pună pe orbită”, așa-zicînd, pe Fraţii Grimm (ei au fost primii „cenzori” ai basmului, periindu-l de amănuntele „picante”) – nu constituie o excepţie. Întregul folclor european – conform observaţiilor autorizate ale aceluiaşi Darnton – pare bîntuit de o sexualitate frustă, violentă, colorată sangvinar şi canibalic, utilă mai curînd psihanaliştilor decît educatorilor (Erich Fromm a şi dat o interpretare relevantă Scufiţei Roşii: eliminarea fizică a bunicii – care, simbolic, se substituie mamei – permite tinerei Scufiţe să-şi îndeplinească aspiraţia oedipală şi să ajungă în pat cu tatăl ei, sublimat prin figura lupului păros). Motanul încălţat, Barbă-Albastră, Poveştile cu zîne, Hänsel şi Gretel, Cei trei cîini, Mama m-a tăiat, iar tata m-a mîncat abundă în scene de o cruzime şi o iraţionalitate imposibil de cuprins în registrul reprezentărilor omului modern. Ni se prezintă bunici şi chiar părinţi care-şi mănîncă nepoţii şi, respectiv, copiii, soţi care-şi execută soţiile, atîrnîndu-le apoi cadavrele într-o cameră obscură, Feţi-Frumoşi care violează prinţese, taţi care doresc să se căsătorească cu propriile fiice, zmei care îşi decapitează fiii şi, în sfîrşit,cu miri care-şi mănîncă (!) miresele în patul nupţial. Vorba lui Darnton însuşi, „o lume plină de brutalitate pură şi crudă”, care se extinde – din punct de vedere cultural – la nivelul întregii Europe. Să nu-l uităm pe Tom Degeţel (din tradiţia engleză) care – după zecile de acte de bravură – moare ucis, cumplit de meschin, de un păianjen! Ori pe Croitoraşul cel Viteaz (din tradiţia germană) care, deşi pozitiv în interiorul construcţiei epice, rămîne, în infrastructura lui morală, un individ ipocrit şi uşor pervers. Nu pot să nu precizez, de asemenea, contribuţiile româneşti la această galerie teratologic-folclorică a bătrînului continent. Masacrul iezilor caprei, asasinatul sîngeros al soacrei de către nurori, uciderea găinii în bătaie de către baba hapsînă şi sfîrtecarea din final a fetei leneşe şi urîte sînt doar cîteva exemple. Violenţa este modus vivendi într-un univers imemorial, ale cărui coordonate spirituale ne sînt, în esenţă, străine. Folosind tehnicile antropologiei culturale, Darnton oferă o explicaţie pentru o atare – din perspectiva noastră, desigur – anomalie. Indivizii Europei tradiţionale existau într-o lume instabilă, în care brutalitatea şi ocultarea subită din sistem erau, cu adevărat, episoade din rutina vieții. Oamenii respectivi nu aveau nevoie de tabuuri pentru a vorbi despre astfel de realităţi (barbare) în ficţiunile lor aparent parabolice.

Individul postindustrial, cu telefonul în mîna dreaptă și laptop-ul în cea stîngă, se umple azi de oroare cînd aude, vai, cîte un cuvințel benign, interzis feroce de regulile corectitudinii politice...

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.